Despre idoli, elite şi elitism


Alexandru Ciobanu

Primul savant teoretician al idolatriei a fost Galileo Galilei. Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc. Bine înţeles nu i-a venit nimeni în ajutor; cine ar vrea să vadă Pământul dat dea rostogolul! De fapt el susţinea brevetul pârghiei de ordinul I, dar orice punct de sprijin este un reper, un jalon, un obiectiv, un ţel, ce sfârşeşte prin a deveni apoi idol.
Oamenii au simţit dintotdeauna acţiunea manipulatoare a dresorului, dar nu l-au putut niciodată prinde de mână.

Asta nu pentru că nu ar avea mâini ci pentru că manipularea – deşi derivă din aceeaşi rădăcină – se face prin alte mijloace.
Atunci au început să şi-l imagineze. I-au atribuit însuşiri supranaturale dar nu au putut depăşi plafonul cuprins în ADN. Deci a rezultat o divinitate tot cu chip de om. Au început apoi să-i atribuie calităţi şi însuşiri omeneşti hiperbolizate la supraomenesc. Artiştii l-au desenat, pictat, sculptat, muzicienii şi-au imaginat muzica celestă, poeţii i-au închinat ode şi psalmi. Arhitecţii i-au construit altare, temple, biserici de închinăciune, bucătarii au reinventat ambra.

Totul era în zadar, distorsiunile de comunicare dintre om şi divinitate s-au înmulţit, dar de vină au căzut limbajul, procedura de contact, natura, consistenţa sau puritatea jertfelor, încărcătura de păcate a mesagerilor.
Piaţa a răspuns prompt tuturor dezideratelor şi oportunităţilor. Ofertele s-au diversificat şi au atins perfecţiunea teologică, egumenică, artistică, templele au devenit maiestoase, aurul şi podoabele s-au înghesuit pe mese şi pereţi. Păcatele au trecut prin filtre de răscumpărare, purificare sau incinerare. Jertfele au ajuns la proporţii colective, naţionale sau transnaţionale – cruciade.

Deşi nu înţeleg pentru ce se luptă, oamenii îşi dau viaţa cu egală plăcere pentru divinitate sau pentru stârpirea adversarii, ceea ce este acelaşi lucru (107). Se gratulează reciproc cu titluri de nobleţe precum: barbari, ghiauri, păgâni, goimi, boanghini, yankei.
Divinitatea a rămas insensibilă, dialogul nu s-a putut autentifica, fiind doar o tăcere total aprobatoare. Cât despre contact, a rămas doar speranţa. Atunci unii oameni au început să se îndoiască de existenţa demiurgului, ştiinţa pragmatică şi materialistă a furnizat imediat argumentele necesare.

Ateii au explicat cum a apărut omul, independent de divinitate, din rodul împerecherii probabilităţii cu întâmplarea. Pentru a nu discredita religia, filosofii au decis: Dumnezeu a murit. Preoţii au uitat să leviteze, cântă neîntrerupt în strană, dar după orele de serviciu se derobează şi îşi văd liniştiţi de ale lor. Ca fiecare.
Eşecul perpetuu a adus în cele din urmă în mintea oamenilor cauzele adevărate ale indiferenţei divine: de vină trebuie că este idolatria.

Dezgustat de puţinătate artistică şi simbolistica puerilă, în ciuda cantităţii şi diversităţii idolatrice, Dumnezeu şi-a comunicat prin persoane de încredere, pentru el, dezacordul. Cum l-a comunicat? Simplu, prin aceeaşi atitudine: O tăcere total dezaprobatoare. Tăcere bivalentă.
Dezaprobarea are la origine varietatea idolatrică dar şi diversitatea zeilor. Monoteismul ideal fiind incompatibil cu politeismul fiecăruia. Translatorii de limbă ar trebui dublaţi de translatori religioşi, de ritual, de cult, de veşminte!

Cel mai mult ar avea de suferit visul de aur al omenirii, globalizarea. După ce Domnul speriat de potenţialul oamenilor, când sunt solidari, i-a dezbinat diversificându-le limbile, acum ia birocraţia de la început, pentru a-i pregăti pentru o nouă reunire. Graniţele se şterg, monedele se cunună, resursele se pun la comun, nu ar fi normal ca tocmai rugăciunile să fie expediate în polifonie, spre cer. Dumnezeu nu se mai teme de oameni.

Exerciţiul de imagine a eşuat, pentru că o divinitate ce se respectă nu poate reproduce un chip şi însuşiri omeneşti, fără a se vulgariza. Fără chip, zeii, oricât ar fi de numeroşi, ar deveni o entitate abstractă şi unică. Rămăsese uitată doar slava abstractă prin nume.
Dacă nu-i putem slăvi înfăţişarea, pentru că Domnul nu doreşte să încurajeze ucigaşul cult al personalităţii, nu ne rămâne decât să-i slăvim numele. Dar care este adevăratul nume al Domnului? De aici încă un generos prilej de a ne război între noi.

O simplă reorientare de obiective şi imediat noii specialişti mercenari bine plătiţi sau amatori prin profesie, s-au pus pe lucru. Numele divinităţii nu poate fi pictat, sculptat, sonorizat, deci gama se restrânge doar la cuvântul scris. A venit în sfârşit şi rândul scriitorilor să iasă la rampă. Ei nu au avut succes de la început, au trebuit să aştepte milenii, deoarece credincioşii trebuiau mai întâi învăţaţi să citească. Pentru că procesul decurgea extrem de rapid, la intervale de timp bine gândite, regulile gramaticale sunt schimbate, bibliotecile sunt incendiate, tehnologiile sunt casate.

[192,187] „Yahweh (provenind din rădăcina verbului ebraic a fi, traductibil prin Cel care este, notat în original prin tetragrama sacră YHWH) nu este de fapt un nume propriu. Yahweh, dintr-un zeu meteorologic tribal al seminţiilor iudeilor, prin reforma politică şi religioasă de unificare a celor 12 seminţii (atribuită lui Moise, adică unei persoane mitice), a devenit zeul unic al unui cult elaborat teologic ca religie monoteistă; zeii anteriori (divinitatea plurală Elohim, semiticul foarte răspândit El, mai târziu Şhaddai, Shebaoth, Adonai ş.a.) i se subsumează ca atribute; rămân divinităţi subalterne, exterioare, numai cele negative, demonice, ca Azazel, sau cele rivale ca Belzebuth (din Baal-Zebub). Teologia rabinică afirmă că Yahweh are un nume, dar unul secret, care ar fi rostit în şoaptă, odată pe an, în Sfânta Sfintelor din Templu. Un ritual similar existase anterior şi în Egipt, ale cărui mituri pretind că nici zeii nu cunoşteau adevăratul nume a lui Re, aflat printr-o stratagemă numai de Isis. Ca formă de mit într-adevăr originală, prezenţa lui Yahweh nu este numai dominantă şi autocrată, dar şi de un absolutism maxim, total, fără excepţii: această prezenţă, reflectă verset cu verset în Biblie şi în Talmud, e cauza şi scopul tuturor lucrurilor, de la cosmogonie la igiena trupească a fiecărui ins.”

Omul a avut dintotdeauna nevoie de certitudini. Nostalgia stabilităţii îi este indusă subconştient din pricina prea multor mişcări la care este supus: de rotaţie, de revoluţie, cu Pământul, cu Soarele, cu Galaxia, cu Universul în expansiune. Poetul şi-a mărturisit dorinţa de repaus, iar omul de rând şi-a dorit repere de stabilitate. Cât a crezut că Pământul e deservit de Soare care se învârte în jurul său, îl veghează, îl încălzeşte, îl luminează a avut sentimentul stabilităţii. Când elitele au dovedit contrariul, idolul a căzut de pe piedestal.

Apoi o vreme Soarele a fost considerat centrul Universului dar s-a dovedit că şi el se mişcă în cohortele de galaxii ca un boboc după cloşcă. Simţind cum îi fuge de sub picioare pe rând Pământul, apoi şi Soarele, în căutarea stabilităţii, omul îşi aşează instinctiv la temelie Galaxia, de care tocmai a aflat. Efort zadarnic, pentru că şi Galaxia nu-şi poate menţine cosmostazia decât într-o perpetuă mişcare. Ca să nu mai vorbim de Univers care este în permanentă extensie, până când, la limita rarefierii va lua înapoi calea imploziei.

Instinctiv oamenii caută permanent puncte de sprijin pe care le aşează în centru, la temelia raţiunii:
„Dacă Yahweh e un Dumnezeu, ca oricare altul, de ce sistemul nostru solar (inclusiv Staţia – posibil să fie chiar planeta Nibiru) este în centrul galaxiei Calea Lactee, iar aceasta în centrul Universului? Totul este dirijat din sistemul nostru solar, inclusiv activitatea subalternilor lui Yahweh, dumnezeii altor planete, galaxii, universuri etc.” (Scenarii de viitor (84), Cristian Negureanu, România Mare, nr.717).

Cunoaşterea aşează însă lucrurile la locul lor, indiferent dacă efectul este că ne dezorientează şi ne sparge idolii. Ne situăm cu planeta şi sistemul nostru solar nu în centrul galaxiei ci la periferia ei, fig 199.1.A. La rândul ei Calea Lactee are şi ea o poziţie periferică fig 199.1.B parcă special aleasă pentru a nu-i permite să deprindă egocentrismul
(http://www.miracol.ro/figura.php?figura=43)
Totuşi, una e să tronezi în centru, pe Magheru, şi alta să gravitezi în comuna Voluntari. După un timp, desigur periferia va deveni şi ea centru, pentru că expansiunea Universului se traduce în plan local prin extindere urbanistică.

Marii agonisitori de elită, se înfoaie, şi sătui de aglomeraţia centrului migrează la periferii înnobilându-le cu propria respiraţie. Care este motorul expansiunii? Desigur, repulsia faţă de mase (204). Cum e în Cer, aşa trebuie să fie şi pe Pământ.
Trăim la periferie, nici nu se poate altfel. Viaţa noastră îşi trădează statutul periferic prin infimul interval în care există apa. De la zero, la o sută de grade Celsius; plus, minus 40-50 0C. În timp ce cosmosul are limite largi: de la -273 0C, la milioane de 0C. Viaţa, aşa cum o înţelegem noi, se dezvoltă modest într-un colţ abia sesizabil.

Dacă expansionismul începe să ocupe şi marginile şi centrul, echilibrul său devine precar ca o diasporă.
Pe vremea când oamenii studiau geografia, credeau că Pământul este plat, acum când se pasionează de biologie, au mai avansat puţin şi rezervându-şi pentru ei un loc aparte, consideră viaţa compusă din plante şi animale. O particularizare stângace, greu de înţeles, din care a derivat o la fel de mare închipuire: Dumnezeu se ocupă de fiecare în parte, îi vede pe toţi, îi verifică la bucată, le numără gesturile, erorile, păcatele, ispitele.
Dumnezeu este însă un sistem general de forţe.

Nu se apleacă niciodată spre cineva sau ceva anume, ci ne tratează pe toţi în ansamblu. Ne încălzeşte cu Soarele, ne îneacă cu Potopul, ne ţine culcaţi cu Gravitaţia, ne observă din Sateliţi, ne configurează prin Radiaţii zodiacale. Distant şi echidistant. Nota de plată o achită fiecare la contabilitatea de apoi, pentru care este suficient personal mărunt şi specializat, pe lanţul trofic.
Plafonaţi de principiul Cum e sus aşa e şi jos oamenii îşi desăvârşesc evoluţia călcând pe urmele demiurgului: se dirijează prin Mass media, se spionează din Sateliţi, se ascultă cu Echelon [150,(27)], se contaminează cu HIV, se incinerează cu Hiroşime.

Procese obiective, globale şi nepărtinitoare între vinovaţi şi nevinovaţi. Pentru detalii, urmează tot o Judecată de apoi. Fiecare poate fi selectat şi zoomat separat. Pe unde a cutreierat cu GPSul după el, ce cuvinte cheie din dicţionar a pronunţat, cu cine a făcut schimb de secreţii şi de gene, ce tranzacţii a semnat, cum şi-a achitat impozitele.
A face din sistemul nostru solar centrul centrului, nu este însă decât o recrudescenţă a geocentrismului medieval. Nevoia atavică de orientare, de idoli. Idolii de mucava, lut sau piatră au făcut loc unor versiuni teoretice moderne, îngrijite cu osârdie ştiinţifică precum icoanele.
Dorinţa de orientare după preceptele venite de la centru, conforme centrismului, transpare în căutările reflexe ale scriitorului, dar omul de ştiinţă a deprins repede caducitatea jaloanelor. Yahweh trebuie să-şi accepte smerit locul în ierarhie de vreme ce a dorit să se înserieze prin nume. Doar Unicatul nu se defineşte, nu trebuie specificat, nominalizat, nu are nevoie de loc în nomenclatură fiindcă el o include şi nu are pe cine să fie gelos. Relativismul este universal, sistemul este concomitent suprasistem atotputernic, dar şi subsistem docil şi nemulţumit.

Relativitatea nu este doar o teorie irefutabilă ce se lasă ritmic cu indiferenţă, când descoperită, când combătută. Noi căutătorii avem însă nevoie periodic de jaloane directoare.
Tradiţiile milenare ale unor popoare recomandă respectul fără nominalizare al divinităţii, adularea fără contur a formei, adresarea fără rostirea numelui, care odată pronunţat nu face decât să desacralizeze conceptul, demitizându-l şi retezându-i forţa infinită de atracţie.
Nevoia de orientare, caracteristică acului de busolă se manifestă şi în plan teoretic.

Doctrina, ideologia, l-a însoţit pe om imediat ce a trecut de la agricultură şi vânătoare la credinţă şi ştiinţă. Nu ne putem sustrage nevoii de idoli indiferent de materialul din care ni-i construim sau de nivelul la care am ajuns pe scara evoluţiei. Idolatria este subordonare ierarhică, forţă atractoare, sau idee călăuzitoare generală. Doar că este perisabilă şi trecătoare.
Condensată sau distilată, idolatria marchează de fapt pendularea subiectului prin atotcuprinzătoarea SFÂNTĂ TREIME: materie, energie, conştiinţă într-un sens sau în celălalt, nesigur sau prodigios, după puterile fiecăruia.
Pluripartitismul politic pe care îl trăim şi îl suportăm, nu face decât să explice masei forţa distructivă a pluralismului religios, la care ne supunem unii pe alţii în numele idolilor specifici. Ele sunt împreună şi fiecare în parte etape ale lui „Divide pentru a conduce” – atunci când nu ai puterea şi ştiinţa să o faci altfel. Din acest motiv preceptul „Iubeşte-ţi aproapele” are nevoie de recomandarea de precept biblic, fără de care rămâne simplu slogan politico-religios. La răstimpuri, popoarele visează policrom la partide naţionale sau de uniune naţională.

Ce a fost ieri trădare, mâine va îmbrăca uniforma dizidenţei şi îşi va revendica averea şi pensia. Elitele de azi mâine decad în mediocritate, şi peste încă o zi în desuet.
Năuciţi la schimbarea idolilor, trebuie să trăim cu ochii aţintiţi pe ce face opoziţia şi cu ce au mai păcătuit păgânii, pentru a nu rămâne mai prejos când vom ajunge la putere sau îi vom înghesui în cruciade. Jos vechii idolii, fie divinizaţi noii idoli! Jos idolii voştri, luaţi-i la iubit pe ai noştri! Numai conservatorii şi nostalgicii se opun bezmetic progresului.

A luat ceva timp până când textul religios fundamental al creştinătăţii, ce trebuia dat spre lectură umanităţii, şi-a găsit forma actuală. Acum când ni s-a devoalat şi taina sincronicităţilor [200,(24)], vom înţelege că atâta timp cât pe planetă mai sunt încă analfabeţi, ce nu pot citi, e semn că textul de bază al religiei nu a atins configuraţia deplină.
Un exemplu ar fi eliminarea Cărţii lui Enoh, ceea ce a prejudiciat fundamental propagarea înţelegerii. Altul ar fi amputarea surselor sumeriene (247) sau a prezenţei piramidelor.

Constituţiile sunt făcute pentru a fi călcate în picioare. Un efect totuşi se produce: se rafinează intenţiile, cad imperii, se retopesc statuile.
Omenirea se primeneşte prin destrămare în expansiune, mimând Universul.

Prezenţa elitelor şi a cozilor trebuie acceptată ca şi prezenţa spectrală a ultravioletului alături de infraroşu. Ambele au merite egale, acela de a mărgini de o parte şi de alta mediocritatea. Fără aceste hotare dezastrul revărsării mediocrităţii ar fi de nestăvilit. Şi este meritul elitelor că ţin un timp mediocritatea la respect.
Fuga la roşu, evidenţiată în spectrul de emisie al luminii, atrage după sine devalorizarea elitelor pe care masele le absorb insaţiabile. Cu două milenii în urmă scribii erau plasaţi în elita socială, apoi a urmat o vreme când toată lumea învăţa să scrie şi să citească, acum începem să simţim cum elita scribilor se ridică din nou deasupra, ca spuma.
Elita nu îşi iubeşte mediul din care s-a dezvoltat, ci îl dispreţuieşte, tocmai pentru a-şi disimula originea, atrăgându-şi oprobriul public, motiv pentru care nici masele nu îşi plimbă elitele cu litiera.
Elitele se sting de la sine fiindcă îşi ating nivelul propriei incompetenţe sau cu timpul sunt asimilate de mase. Procesul este continuu şi pulsatoriu. Gândiţi-vă ce s-a întâmplat cu submarinul inventat de Leonardo da Vinci.

Hidrodinamica şi propulsia erau idei de abangardă dar masele nu îi puteau construi submarinul decât din piei de viţel, cât despre propulsie… vâslaşi marini. Când ideea devansează excesiv tehnologia sau ideologia maselor, rezultatul este în cel mai bun caz iluzoriu, dacă îl succede, se atinge ridicolul. La fel s-a întâmplat şi cu Isaia, Ezechiel, Amos, Iona, Zaharia, Isus Cristos, Mohamed, Budha, Nostradamus, Nicolae Teslea.

Când elita devansează prea mult masele rezultatul este nul sau îndoielnic, contemporanii şi numeroase generaţii de urmaşi nu se lasă seduşi de genialitate! În timp ce masele sunt în evident progres, elitele îşi dovedesc caducitatea unele după altele. De unde deducem că Dumnezeu nu se încântă cu câţiva indivizi de excepţie pe care să-i numeri cu abilitate pe degetele de la o mână, ci doreşte o masă cuprinzătoare de indivizi cu degete abile la ambele mâini.
Din acest motiv la intervale neaşteptate, divinitatea porneşte amestecătorul şi reevaluează media.
Atunci deodată regizorii încep să-i asculte pe actori, antrenorii nu ies din cuvântul jucătorilor, inventatorii renunţă la drepturile de autor, pictorii aruncă pensulele şi pictează direct cu găleata, ca rândaşii. Artele se asimilează în mase, muzicienii schimbă violoncelul pe butoaie, missurile coboară de pe podium şi se socializează, înţelepţii dau în mintea copiilor.

Şi invers, dudele ajung roşcove, prostituatele împărătese, copiii lansează sateliţi, sparg bănci şi devastează sistemele securizate.
Elitele joacă temporar rolul interfeţei între eşaloane, ierarhii, universuri după care sunt asimilate în aval.
Între universul uman şi cel vegetal nu sunt punţi de comunicare directă. Dar sunt porţi prin care primul îl include pe celălalt, exemplu digestia. Elitele se deversează uneori în mase prin universităţi, dar aici cel mai adesea transferul este reciproc.

Undeva la origini toate au avut un punct de pornire comun, erau o apă şi un pământ. Diferenţierea s-a produs prin aport de informaţie din amonte. Deşi universurile rămân veşnic paralele ca liniile de tren, undeva la orizont se întâlnesc discret şi şovăielnic…
Unele plante degustă însă câte o insectă poate cu gândul la un biftec tartar întru răzbunarea definitivă a păioaselor. Deşi fiecare om consumă tone de frunze de toate felurile, nici unuia nu i-au crescut încă muguri. Prin transferul de gene umane în genomul plantelor nu ar fi exclus ca în viitor să ne putem acoperi cheliile cu o perie senzuală din ace perene de conifere.

Cât despre elitişti, un fel de suporteri, pro sau contra, cine şi la ce altceva i-ar putea folosi?

Anunțuri

Un gând despre „Despre idoli, elite şi elitism

  1. Ion Albu spune:

    „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc” n-are nici o legătură cu Galilei,ci cu Arhimede.

    Apreciază

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s