Dispreţul ţigănesc, dispreţul românesc


Alexandru Ciobanu

O etnie străveche dispreţuită, comunitatea ţigănească. Nu îi numim minoritate fiindcă nici un recensământ nu mai poate să determine graniţa sa adevărată cu majoritatea. Societatea îi dispreţuieşte pentru motivele ei, dar la rândul lor, ţiganii dispreţuiesc din răsputeri societatea în care trăiesc.
Dispreţul începe de la naştere. Ei nu se înscriu în evidenţele societăţii, nu îşi cer acte de identitate, ceea ce le conferă oricând un excedent secret de efectiv. Îşi acordă câte o poreclă, ce ţine loc de nume pentru toată viaţa sau cel puţin pe perioade determinate: copilărie, adolescenţă, maturitate, bătrâneţe, pe care şi-o comunică oral fiindcă nu operează cu acte.
Dispreţuiesc sistemele educaţionale ale societăţii, adică nu merg la şcoală, nu învaţă să scrie sau să citească. Ceea ce pentru noi este o invaliditate, pentru ei este un avantaj – nu pot fi manipulaţi prin mass media. Nu pot suferi coerciţia legilor fiindcă nu le pot citi, iar dacă le aud, le ignoră cu nonşalanţă. Au un dispreţ total pentru munca câmpului, pentru industrie. În schimb au simţ artistic pregnant şi suficiente motivaţii pentru comerţ, marketing, speculaţii. Dispreţuiesc proprietatea funciară. Nu îşi construiesc locuinţe statornice, preferând să călătorească neîncetat pentru a trăi savoarea schimbării şi a ridiculiza rutina.

Dacă îşi construiesc totuşi case o fac tot cu un dispreţ major faţă de ce construiesc ceilalţi, rezultând adevărate palate ce strălucesc de grandoare dar suferă la funcţionalităţi.
Dispreţuiesc emisiunile monetare oricât ar fi de înzorzonate, sau ilustrate, acceptând doar moneda biblică: aurul, argintul, alama. Dispreţuiesc legile alopate nu numai în sintaxa sau morfologia textului, ci şi în reglementarea social-morală conţinută. Au în schimb legile lor nescrise, pe care le moştenesc pe cale orală din tată în fiu, pentru că nesocotesc orice altă formă de imortalizare a informaţiei.
Într-un dispreţ total faţă de legile, graniţele, structurile sociale ale ţării de baştină, ei îşi respectă reciproc teritoriile arondate de legile strămoşeşti. Nu respectă sub nici o formă sistemul juridic al majorităţii, subordonându-se în schimb cu un necondiţionat respect propriului stabor.
Oricât ar fi de drastică o hotărâre judecătorească, ei o încalcă, sau o evită cu dispreţ. În schimb respectă cele mai neînsemnate prevederi ale staborului. Dispreţuiesc medicina alopată, medicamentele sintetice, chirurgia estetică, psihoterapia, având alternative tradiţionale de la care nu se abat.

În loc de medici au vrăjitoare, în loc de medicamente au leacuri strămoşeşti, chirurgia estetică şi-o aplică reciproc fără remuşcări sau ranchiună.
Îşi menţin o stare de spirit ridicată prin cântece, dansuri şi dragoste, pe care le învaţă, le cultivă şi le practică indiferent că e zi, noapte, iarnă, vară, frig, căldură, că le e foame sau au indigestie, că sunt tineri sau bătrâni, femei sau bărbaţi. Într-un dispreţ comun faţă de valorile artistice şi culturale ale celorlalţi, ţiganii îşi promovează propriul spirit artistic, vestimentaţia, bijuteriile.

Dispreţuiesc animalele necomestibile şi le mănâncă pe celelalte fără părtinire.
Dispreţuiesc armata şi pe militari, armele sofisticate, apreciind în acelaşi timp armele simple şi eficiente sigure în funcţionare, şi care lasă urme adânci. Îşi cumpără nevestele pe bani grei, la vedere, preţăluindu-le cu competenţă.
În ciuda acestor diferenţe, în raport cu societatea în care trăiesc, mai de grabă noncomformişti decât neadaptaţi, ţiganii reprezintă totuşi un microsistem social pe care toţi se fac că îl dispreţuiesc, dar nimeni nu-l ignoră, fiind din multe puncte de vedere copiat şi extrapolat.

Procesul se desfăşoară însă pe neobservate, deoarece se lucrează cu jumătate de măsură, pe ocolite, cu oarecare jenă, dar cu rezultate certe.
Militarii şi armata, care prin forţa împrejurărilor au avut contactele cele mai numeroase cu ţiganii, au preluat de la ei tradiţia staborului. Şi-au făcut tribunale proprii, îşi fac singuri justiţie, fiindcă ei ştiu mai bine cum se trage cu pistolul şi ce urmă lasă glonţul. Cu toate că şi pistolul şi gloanţele sunt cumpărate din banii societăţii gazdă.
Cu timpul, tot în urma contactelor repetate, avantajele staborului au fost descifrate şi de justiţia propriu zisă, care şi-a înfiinţat Colegiul Magistraţilor.

Aici, atunci când apare un caz mai măgăresc, se fac comisii de anchetă compuse din încurcători şi descurcători, încep analize care trenează, până când toată lumea uită.
Medicii au prins cele mai multe metehne ţigăneşti. E firesc, ei asistă de veacuri, cu curiozitate, la sănătatea de fier a ţiganilor. Au făcut primul pas pe cărare, înfiinţând Colegiul Medicilor. Acesta acordă licenţele de liberă practică, fiindcă simpla diplomă nu mai are putere. De când au apărut copiatoarele nu te mai poţi baza pe diplomele româneşti, spre liniştea medicilor din străinătate.

Deci Colegiul Medicilor, contra unei mici taxe percepute de la medici, proporţională cu mica taxă percepută de aceştia de la bolnavi, le dă a doua sfântă împărtăşanie în tainele lui Hipocrat.
Au un fel de miniconstituţie de profil, căreia îi zic Cod Deontologic, şi care îi învaţă să nu se interfereze cu Codul Penal al societăţii. Pentru cazul în care deşi pot trata oamenii de rând, nu se pot vindeca ei înşişi de plăgi, năravuri, avitaminoze, bulimii, apatii, preţiozitaţi , gafe, neglijenţe, omisiuni, absenţe.
La pasul următor au inventat asigurarea contra malpractice-ului.

Adică, medicii să fie asiguraţi, contra unei taxe simbolice de aceeaşi provenienţă ca şi cea pentru licenţiere, împotriva oricărui neajuns sau deranj, în cazul în care ar comite o greşeală omenească asupra unui pacient care păţeşte ceva, sau Doamne fereşte-l, moare. Nu lăsaţi adrenalina să vă inunde de indignare, toate aspectele au fost bine gândite. Iar pacientul ghinionist căruia doreaţi să-i luaţi principial apărarea, trebuia la rândul său, să-şi facă o asigurare de viaţă, dacă ţinea cu orice preţ să trăiască.
Nu se putea lasa mai prejos preoţimea.

Fiind din cele mai vechi timpuri beneficiarii unor privilegii şi prerogative de sorginte divină, nu puteau să decadă din drepturi până la a deveni carne de şniţel pentru ciocanele judecătorilor. Preoţii au Sinodul lor, care înnoadă şi deznoadă. Aici lucrează deci înnodătorii şi deznodătorii.
Abilitată în dezvăluiri, mass media a luat de la un timp iniţiativa şi se ocupă şi de învăluiri. Ei pregătesc opinia publică să gândească în folosul social, să acţioneze în cunoştinţă de cauză. Depăşindu-se pe sine, presa prefigurează subliminal reacţiile societăţii, care dacă sunt bine ticluite pot ajunge chiar la ţinta mult dorită.

Presa ştie dinainte cine sunt vinovaţii, ce greşeli vor face neaveniţii, dacă mai plouă sau nu cu atentate teroriste şi unde, cine răzbate în alegeri. Mass media ne învaţă cu cine trebuie să simpatizăm şi care ne sunt inamicii, care ne-a fost adevăratul trecut şi ce viitor ne aşteaptă în realitate. Mass media are abilitatea de a transforma orice situaţie critică, pentru tine, în avantaj, pentru sine. Moneda de schimb: gălăgia sau tăcerea.

Cel mai dificil pentru mass media a devenit însă selecţia. Nu mai este deloc simplu să ocoleşti cu desăvârşire unele ştiri, şi să baţi apa în piuă cu altele. În lipsa unui for tutelar se întâmplă multe derapaje şi alunecări. Aşa au apărut Cluburile de Presă. Câte unul de popor. Rafinate, stilate, parfumate, cu un staroste în frunte.
Mult mai puţini la număr, dar cu gândul la esenţa spirituală ce s-a cuibărit doar în breasla lor, arhitecţii nu au reuşit decât înfiinţarea Ordinului Arhitecţilor, singurul în măsură să le dea lor ordine câte turnuleţe, foişoare, balconaşe, şarpante şi jgheaburi poate şi trebuie să aibă o reşedinţă serioasă, pentru un bulibaşă respectabil, acoperită reptilian cu solzi de tablă aurită.
Poliţiştii care intră noapte de noapte în contact direct cu dispreţul ţigănesc, constituie categoria cea mai expusă riscurilor. Ei se aleg de multe ori cu câte o ciomăgeală colegială. De aceea s-au deprins să dea doar asistenţă mutuală duelurilor ţigăneşti ce uneori se organizează până la faza orăşenească. Cu un respect paronim pentru onoare şi oroare, poliţia nu intervine niciodată pentru a nu influenţa tradiţia şi a nu distruge probele, în cazul în care urmaşii victimelor ar dori să afle peste timp, cum au decurs ostilităţile.
Poliţiştii au si ei un statut profesional schimbător, care le dă adică dreptul să-şi schimbe maşinile la doi ani, şi să-şi construiască vile de lux din salarii de mizerie. Deoarece trebuie să facă faţă unui front foarte larg de încercări şi nici ei nu le pot şti pe toate, poliţiştii sunt stratificaţi în mai multe poliţii: Poliţia rutieră, poliţia economică, poliţia de moravuri, poliţia sanitară, poliţia veterinară, poliţia călare, poliţia judiciară, poliţia de frontieră, poliţia militară, poliţia transporturilor, poliţia vamală, poliţia fluvială, poliţia de proximitate.
Pentru că în toate trebuie ţinut un echilibru, noi îi clasificăm în două tabere: legători şi dezlegători. Unii îi leagă şi ceilalţi îi dezleagă. Chiar şi cu atâtea poliţii, ţara noastră tot nu este un stat poliţienesc, ci mai degrabă un stat pensionăresc cu un pensionar la 3,3 locuitori.
Ceilalţi, vulgul, să le spunem cetăţeni, trebuie să respecte la sânge constituţia, legile organice, legile anorganice, decretele prezidenţiale, ordonanţele guvernului, ordinele miniştrilor, deciziile primarilor, codul fiscal, codul binar, codul penal, codul vamal, codul poştal, codul civil, codulrutier, codul muncii, codul bunelor maniere, regulamentele de ordine interioară, hotărîrile judecătoreşti, reglementările preşedinţilor de bloc, precum şi toate instrucţiunile de aplicare ale fiecăreia în parte.

Se mai adaugă o gamă bine asortată de statute pentru partide, organizaţii, comitete şi asociaţii.
În faţa acestei cruciade legislative pusă în slujba cetăţeanului, populaţia încearcă să se apere şi să se organizeze în sindicate. Dar ce pot face şi sindicatele? Dacă nu ar fi tradiţionalele divergenţe între încărcători şi descărcători, ar rămânea doar disputa pe literele alfabetului grec. De la Alfa la Omega. Pentru cei ce nu au mai prins o literă, începe organizarea pe meserii.

Deşi la noi sunt vreo 5000 de sindicate, cam un sfert din câte are toată Europa la un loc, ce pot face şi ele? Abia dacă reuşesc să rezolve problemele liderilor, familiilor şi neamurilor acestora.

După care liderii trec de partea adăpostită a baricadei, pentru funcţii de patroni, primari, politicieni, miniştri, parlamentari, lăsându-şi cu generozitate locul altor flămânzi. Cetăţenii de prin cetăţui nu mai au decât o singură soluţie: să-şi negocieze condiţia prin încetăţenire sau descetăţenire.
Înclinaţi spre profesii de tradiţie milenară ca ursari, lingurari, ciurari, rudari, cărămidari, căldărari, lăutari, etnicii ţigani materializează cu dispreţ decalajul ce îi despart de tehnologia modernă, occidentală.

Cu toate acestea se poate constata că relaţia majoritate-minoritate are în acest caz un flux ciudat.

Minoritatea a înfluenţat profund mentalul majorităţii, fără a suferi nici cea mai neînsemnată deformare. Inventariem cazul, ca pe o binefacere mult dorită a democraţiei, deşi efectul se produce indiferent de ţară, puncte cardinale, sisteme politice.

Acest cult al tradiţiei strămoşesti îi aşează pe ţigani pe o treaptă socială cu venituri modeste şi cu condiţii de viaţă rudimentare, în proporţie directă cu societatea gazdă. Puţini ţigani suportă rigorile unui program ordonat, ale unui serviciu retribuit, ceilalţi preferând în masă câştigul spontan.
De-a lungul secolelor ţiganiada timpurilor a înregistrat fapte şi personaje de excepţie ale acestei etnii cu nimic mai prejos decât alte majorităţilor eurasiatice.

Încercând să redea etniei ţigăneşti rangul cosmogonic la care are dreptul Ion Budai Deleanu (1760-1820) a făcut din Ţiganiada o operă versificată cultă apreciată, menită să stea la temelia patrimoniului planetar, alturi de Mahabharatha, Iliada, Odiseea, Kalevala.

“…Iar’ deacă stete fără sfială
Naintea négrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpâneşte-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeaţă,
Zisă-ameniţând celùi în faţă:

,,Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Şi de n-aş fi-întii născută ţie
(Când căzuşi din ceriu, dacă ţii minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),
Necăutând că-aceasta-i a ta ţară,
Aş grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ş-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi şi pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu vieţuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ţine,-o tată?

Tu şezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu ştii sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eşi numai, afară,
Ş-însuş’ a ta vedea-vei ocară!…

Încă şi ţiganii mişei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-şi ciocane şi laută
Şi-întrarmaţi pe Mahomèt să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.” …”
(Ţiganiada, Cantecul I, 1800)

(194) Dispreţul românesc

Românul se dispreţuieşte pe sine şi mai mereu îşi dispreţuieşte aproapele, dacă e tot român. Dacă e străin îi aplică protocolul rezervat oaspeţilor, îi acordă încredere, consideraţie, îl admiră, îl tratează cu ce are mai bun şi îi toarnă vin în setul de pahare din aur. Din această pornire el îi găseşte mereu românului de alături pricină. Are mai mult, e mai deştept, are succes în afaceri, chiar şi numărul oilor dacă îl depăşeste cu una, e un bun criteriul de dezbinare, uneori chiar unicul.

Românii se auto dezbină cu orice prilej, iar când necazul îi sufocă, îşi iau lumea în cap şi pleacă în bejenie, după exemplul mai puţinilor lor conaţionali ţigani, de la care ar putea să înveţe ce înseamna solidaritatea până la moarte. Dar şi acolo, în diaspora, după ce se aşează din nou şi prind cheag, când antenele le aduc semnale româneşti, meteahna lor cea mai de preţ iese la iveală. Ceea ce înseamnă că tot nu s-au distanţat suficient.
Unde ar putea fi izvorul acestui comportament? Putem oare să-l desluşim? Desigur este ceva rău, dar tot răul este spre binele altora, adică spre binele general.
Emulaţia creatoare lucrează la români mai teribil decât pe orice alt răsad, după regula sădită de Dumnezeu. Dacă vede ceva bun, el face şi mai bun. Dacă vede ceva deosebit, el vrea ceva şi mai frumos. Dacă vecinul are o idee, el îi găseşte imediat punctul slab şi formulează o variantă îmbunătăţită. Cu un român nu o scoţi niciodată la capăt, fiindcă în el competiţia nu se încheie nici în mormânt. Şi cavoul său trebuie să fie mai ceva decât al vecinului de cimitir.
În ciuda comportamentului disociat, românul este extrem de atent la relaţiile cu megieşul.

Ce face cel de alături, ce agoniseşte, ce construieşte. Dar nu e delator. Vrea să ştie doar pentru el, să nu fie cumva depăşit. De aceea nu-i admiră pe elveţieni. O asemenea conduită care nu se dezminte în nici o ipostază trădează o karmă generală bine structurată. Deci românilor li s-a hărăzit un bine meritat loc de frunte în lumea a patra, în timp ce elveţienii au fost pedepsiţi să ţină secretele bancare ale lumii. O bucată de timp.
Înţelegând primii cum se trag firele karmei elveţienii au lăsat-o mai moale cu secretul operaţiunilor bancare, profitând de apariţia terorismului internaţional.

Ceea ce evident le aduce alt set de consecinţe: bugetele locale se vor dezumfla, municipalităţile nu vor mai putea aspira din oră în oră frunzele căzute din copaci, ci vor aştepta ca vântul să le ducă pe gratis la vecini, în Germania, Franţa, Austria sau Italia.
Aşa cum fac primarii noştri, gospodari mercenari, au ajuns dumnezei locali şi îi dispretuiesc, pe Dumnezeu lăsându-l să măture cu vântul, să spele cu ploaia, şi să deratizează cu arşiţa şi gerul.
Românul achită un tribut constant de devoţiune, admiraţie, servilism faţă de străini pe care şi-l regenerează din atitudinea contrară faţă de ai lui.

El trece dintr-o extremă obedientă, într-una de dispreţ, oscilând ca un pendul sideral. Pentru că orice oscilaţie întreţinută are un sponsor care o menţine în evoluţie, pendulul sideral este în mâinile lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu doreşte ca românul să poată oscila între servilism şi dispreţ, cu aceeaşi uşurinţă.
EL nu se explică, dar se lasă înţeles cui doreşte.
Cuplurile care în cursul vieţii nu fac decât să se căsătorească şi să divorţeze de trei, patru, cinci ori, cât le ajunge viaţa, nu fac decât să se supună pendulului sideral şi să oscileze de la atracţie la repulsie.
Legea supremă a vieţii este oscilaţia, vibraţia ciclică, sinusoida. Când un singur român a fost rigid şi de neclintit, Dumnezeu l-a împins la pagubă. Cuvântul ţinut este o forma de rigiditate psihică, adică o renunţare la toana conjuncturii şi Dumnezeu ne-a dat lecţia prin Ion Antonescu, mareşalul.

El s-a ancorat într-o promisiune şi s-a oprit din oscilaţie chiar în faţa plutonului de execuţie, din greşit faţă de majestatea sa Fizica Oscilatorie.
Demnitatea lui Nicolae Ceauşescu confecţionată cu atâta grijă, lipită şi poleită de sus până jos, ajunsese să-i convingă pe mulţi. L-a convins şi pe el, dar i-a sistat vibraţia. Nu mai putea vibra, de importanţa pe care o acumulase. Nu se mai putea dispreţui pe sine şi uitase gustul dulceag al obedienţei. Devenise casant şi a fost transformat în cioburi dintr-o rafală. Când oscila amplu şi dibaci de la Est la Vest, era planetar.

Cum s-a oprit, cum a murit. Tot ciuruit.
Românul care nu a învăţat fizica şi logica karmei, nu înţelege rostul oscilaţiei şi nu se tocmeşte. Are o jenă în a negocia. Crede că e sub demnitatea lui să ceară şi să cedeze, apoi iar să ceară şi iar să cedeze, la nesfârşit, uniform întreţinut, până ar ajunge la câştig. El fie cere o singură dată, fie cedează instantaneu.
Are sentimentul greşit că dacă lungeşte negocierea opreşte în loc evoluţia lumii. De fapt, asta e chiar condiţia ca lumea să rămână în viaţă. După fiecare cedare oscilaţia i-ar aduce luarea înapoi, dar el e darnic şi pecetluieşte cedarea cu renunţare. I-ai cerut o şurubelniţă şi te faci că ai uitat?

El te pedepseşte necerânduţi-o niciodată înapoi, ca să te înveţe Biblia.

(Luca 6,30) „Oricui îţi cere, dă-i; şi celui care-ţi ia ale tale, nu i le cere înapoi”
Şi rămâne a ta. Având o mare putere de extrapolare, românul aplică regula şurubelniţei şi pentru tezaure, insule, judeţe, cadrilatere, provincii. Ar ceda şi planeta dacă extratereştrii l-ar băga în seamă.
Aşa a cedat trusa de şurubelniţe cu totul, fiindcă îl dezonorau negocierile interminabile cu Uniunea Europeană. Numără tot timpul câte mai are de cedat şi nu-şi va afla liniştea decât după ce va scăpa şi de ultima. De la şurubelniţa de microprocesoare Băneasa, la şurubelniţa pentru baraje. Valev şi-a văzut în sfârşit visul împlinit.

A fost suficient să fie schimbat ambalajul. Liniştea înseamnă însă moarte şi în mod sigur nu toţi vor să moară. De aceea nu se organizează referendumuri nici pentru NATO nici pentru UE. Nu pentru că nu ar vrea conducătorii noştri, ci pentru că aşa vor conducătorii conducătorilor noştri.
Românului i se induce sentimentul că e rămas în urmă, că este ultimul venit al Europei, şi atunci i se umple pipota de ruşine. Ca să o spele devine culant şi pierde tot, cedând. Nici măcar nu le joacă la ruletă să-şi ofere o şansă de unu la douăzecişitrei de milioane, câţi eram. Când îl apucă amocul, el pierde măgăreşte ca un boxeur pus la îngrăşat. Fără luptă.
După ce principalele resurse româneşti au fost redistribuite şi au ajuns unde trebuiau în marele colhoz european, românul a primit bonus şi lista de restricţii comunitare prin care şi-a căpătat nedreptul la muncă, deşi locul său de muncă de acasă a fost desfiinţat de multă vreme, la neliberă circulaţie în uniune, pentru că o poate sufoca cu miasmele sărăciei. Acum simte discriminarea Europei care se propagă în undă nepărtinitoare şi peste ţigani. Pentru că discriminarea are multiplii şi submultiplii săi.
Urmează măreţia oscilaţiei la amplitudinea maximă.

Când mai rău de atât nu se mai poate, de aici, de la punctul de maximă renunţare, când nu mai ai ce pierde, când eşti una cu pământul şi cauţi prin gunoaie, începe marele topogan care te transformă în catalizator şi te aruncă direct în partea opusă. Altă fizică ne învaţă de forta devastatoare a impurităţii în interiorul ordinii desăvârşite Fizica Semiconductorilor – tranzistorii. Păcatul lor că au scos-o din manualele de şcoală.
O starletă australiancă a început prin a curăţa toalete, şi a ajuns în vârful topului succesului şi al bogăţiei. Până acolo totul i-a fost minunat, abia acum, ajunsă pe culme, este în pericol, pentru că i-au rămas mâinile roşii de le zoaie.

Puţini reuşesc o asemenea amplitudine şi nimeni nu poate decide pentru altcineva cum e mai bine: o zi vultur sau toată viaţa potârnichie. Dacă nu reuşesc acum, înseamnă că nu le-a venit timpul. Dar se apropie momentul marelui salt fiindcă foamea este un stimul şi mai puternic. Nu degeaba, un an întreg au construit ei câte o sală de sport pe zi, ca să aibe fiecare copil spalierul său. Puţini înţeleg de ce. La fel a pătimit şi Iov.
Mihai Viteazu a stat două săptămâni în viscol la porţile imperiale ale Vienei, pentru a strânge forţa să înfăptuiască Unirea de la 1601. Dacă a avut forţa să bea până la fund cupa umilinţei, i s-a dat şi puterea să se pecetluiască în minţile europimii.

(88) Lucrul în echipă

În coerenţă cu diversificarea activităţii sociale, după faza în care fiecare meseriaş specialist îşi face treaba sa, atunci când frontul de lucru, indiferent de natura lui, creşte graţie progresului, apare necesitatea muncii în echipă. De la echipă de zugravi, instalatori, constructori, continuând cu echipele de încarcerare şi descarcerare, de intervenţie în urgenţe medicale, formaţiile sportive sau muzicale, până la grupele de comando sau de management. Echipa are un nume, o specialitate, un coordonator şi inevitabil un renume, clădit pe experienţa anterioară.
La prima vedere o echipă este cu atât mai valoroasă cu cât este alcătuită din indivizi mai pregătiţi, mai experimentaţi, dar poate include şi începători. Configuraţia echipei poate fi stabilă, nu se modifică deloc sau cu mare dificultate, flotantă când un număr de membri sunt asociaţi pentru necesităţi diferite, sau virtuală când echipa nu se stabilizează, asocierea sau dispersia membrilor este la latitudinea coordonatorului. În unele situaţii membrii echipei pot lucra fără să se întâlnească sau fără să se cunoască, alteori este inevitabil să uzeze aceeaşi saltea sau marmidă.
Componenţii echipei sunt de obicei individualităţi configurate, trecuţi, cum se spune, prin ciur şi prin dârmon – de unde asperităţile, ifosele, individualismul, egoismul unora. Alţii sunt din naştere unşi cu miere, conciliabili, deschişi la conexiuni, elastici în conduită şi acţiune.
Un balans continuu trebuie realizat între iniţiativă şi rutină, improvizaţie şi metodă, antrenament şi intuiţie, răspundere şi nepăsare, acţiune şi renunţare, curaj şi teamă, cinste şi laşitate. Din dozarea însuşirilor enumerate, rezultatele sunt întotdeauna diferite de aşteptări, cu abateri dintre cele mai neprevăzute.

Structura complexă a acestor parametri face ca niciodată să nu existe două echipe cu comportamente similare, după cum nu găseşti nici doi indivizi de AND identic.
Sunt aşadar foarte rare situaţiile în care bilanţul acţiunilor să nu cuprindă şi nemulţumiri, reproşuri, pierderi, pagube. De aici începe altă încercare pusă în faţa echipei. Asumarea greşelilor, suportarea pedepselor şi a penalităţilor e un examen excesiv deoarece fantezia sa nebănuită îl ajută să fugă de răspundere şi să o lase pe umerii celorlalţi.
În funcţie de trăsăturile genetice ale oamenilor unii pot lucra foarte bine în echipă, alţii suportă cu greu jugul colectivismul şi înclină spre evoluţii individuale. Românii nu sunt buni echipieri. Cu o bună perspicacitate, cu fantezie creatoare peste medie, dotaţi cu inteligenţă şi conduşi de intuiţie, ei suportă cu greu reţelele de dependenţe, influenţe, preferând să-şi asigure autonomia de acţiune, libertatea deciziei şi implicit asumarea răspunderii.

Sunt buni performeri individuali, atât cât permite contextul şi nu mai mult decât puterile fiecăruia. Sunt puternici dar nu pot face performanţă decât în sistemele organizate ale altora. Într-o exprimare vulgară ideea a fost formulată ca reproş: românul este permanent în căutarea unui stăpân.

De fapt el preferă sistemele rigidizate ale altora, în care depistează cu abilitate fisurile. În extremis acceptă manageri sau chiar domnitori mercenari.
Totuşi, prin excepţie, există un domeniu în care românul lucrează bine în echipă. Ştie să-şi recruteze echipa, ştie să o motiveze, să o disperseze pe nivele de influenţă imediată şi în perspectivă,să se muleze pe interesul grupului. O astfel de echipă are un şef, dar orice nod al reţelei îşi dezvoltă armonios iniţiativa şi autonomia, solidaritatea la bine şi la greu, sprijinul şi protecţia.

Sloganul echipei este toţi pentru unul, unul pentru toţi.

Odată incluşi în formaţie, echipierii îşi acordă respect şi grijă pe lungă durată, niciodată nu-şi vor reproşa nimic, deoarece se au la mână. Iar dacă echipa este transfrontalieră, atunci este spart şi zidul fonic, nu răzbate nici o şoaptă. Calea succesului deci este mânjirea generală!
Cu statut configurat sau virtual, o astfel de echipă, are rezultate impecabile şi stabilitate ce transcende orice adversitate, interes, concurenţă, ciclu electoral, sau cruciadă. Românul păstrează pentru sine taina acestei contradicţii, dar lucrează bine în echipă, numai când fură. Cine fură în echipă niciodată nu riscă nimic.

Doar că românii, ca şi ţiganii sunt individualişti; în consecinţă puşcăriile ne sunt suprapopulate de borfaşi şi găinari egoişti – fără discriminare. Lumea a patra, deh!

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s