Orice dezastru poate fi evitat


Alexandru Ciobanu

Teoria drumului critic se învăţa pe vremuri la cercetare operaţională. Orice activitate, oricât de complexă, poate fi dezmembrată în componente. Fiecare componentă primeşte la rândul ei rang de acţiune şi se descompune din nou. Se stabileşte pentru fiecare în parte durata minimă de execuţie şi rezerva de timp de care dispune.O locomotivă are 30000 de componente fabricate în 100 de uzine diferite. Fiecare cu ciclul său de producţie.

Drumul critic se consideră suma duratelor minime de fabricaţie a tuturor compo-nentelor ce nu permit realizarea lor simultană din motive tehnologice sau de capacitate. Se determină astfel durata minimă de producţie a locomotivei. Dacă rezultă că traseul cel mai lung al acestui flux, drumul critic, durează 40 de săptămâni, nimeni nu intră în panică dacă farurile care se montează în săptămâna 39, nu sunt gata în primele 38 de săptămâni. Osiile trebuie să fie însă gata în fix cinci săptămâni, când începe asamblarea şi piesele încep să se adune cum fluviul îşi adună afluenţii.

Orice eveniment are o dată de start şi una la care trebuie să se încheie. Dacă discutăm despre faruri a căror fabricaţie necesită, să zicem o săptămână, ele au o rezervă de timp de 39-1 săptămâni. Producţia lor poate avea o evoluţie continuă, intermitentă, pot sta în aşteptare fie înainte fie după ce s-au finalizat, până când le vine rândul la montaj. Această varietate de posibilităţi, este valabilă pentru fiecare dintre cele 30000 de componente. Reprezentarea grafică a tuturor conexiunilor conduce la o reţea enormă de trasee dependente.

Fără această viziune de ansamblu participanţii la actul productiv se dezorientează şi acţionează haotic sau greşit. Ignorând conexiunea, viaţa fiecarei piese are istoria sa, cum este ea proiectată, cum se naşte, cum este finisată şi verificată, îmbălsămată în vaselină şi condusă pe ultimul drum, la montaj. Între momentul de start şi cel final, se poate vorbi de rezerva de timp a piesei respective, de viaţa ei, de liberul ei arbitru. Când a ajuns în montaj autonomia sa a scăzut drastic dar o picătură de libertate tot mai are, poate funcţiona bine, poate scărţâi, se poate defecta sau rupe.

Când considerăm evenimentele din viaţa noastră întâmplări disparate, fără legătură, fără consecinţe, înseamnă că nu ştim ce reper al locomotivei reprezentăm, când ne vine rândul la montaj şi ce rol avem.
Starea de derută şi confuzie poate fi generată şi întreţinută de însăşi conducătorul local care împarte problema pe dispeceri şi fiecăruia îi dă să afle când şi cât consideră necesar, cu măreţia unui sultan. Partea mecanică, partea hidraulică, sistemul de ungere, partea electrică, cea electronică, sistemul de navigaţie, cel de semnalizare au fiecare dumnezeii lor.

În limbaj curent le numim ansamble, incluzând în termen şi limitele de competenţe, ca în orice ierarhie cu un număr de accese permise şi o cantitate de restricţii. Toţi au viziuni parţiale şi trunchiate, o vedere globală are doar şeful proiectului.
Când locomotiva e gata unii o privesc ca pe o bijuterie alţii văd în ea un monstru. Importantă nevoie mare, îşi ia vagoanele şi pleacă să vadă lumea. Pufăie cu îngâmfare să sperie iepurii şi fluieră asurzitor ca să-i înveţe pe impiegaţi efectul Dopller [161,(113)].

Circulă nouă şi arogantă printre cele câteva gări ale regionalei feroviare. Nu iese din teritoriu din motive administrative şi nu trece frontiera. Spre est din raţiuni de ecartament, spre vest fiindcă poluează. Cu modificări şi îmbunătăţiri poate călca în Europa. Ei da, acum a intrat în lumea mare! Dar Europa e o bucăţică de uscat şi până nu demult nici o locomotivă nu a trecut dincolo, prin imensul ocean, ca să dea ocol pământului. (Nişte irlandezi au trecut totuşi o locomotiva de 109 tone, în Canada, folosind un avion gigant de fabricaţie ucrainiană, un Antonov 225, cu un deplasament de 150 de tone).

Planeta, măreaţă la rândul ei, se învârte în jurul unui soare, pierdut ca un grăunte de nisip la marginea galaxiei într-un univers ce stă parcă încremenit în fir de aşteptare, să-şi plătească la fisc impozitul pe stele.
Raţionamentul nu se aplică doar locomotivelor, ci este general valabil. Pe tot traseul o ierarhie impozantă. Şefi de magazii şi depozite, şefi de hale, depouri, gări şi triaje, peste tot triaje, apoi alţi şefi de triburi, de partide, de organizaţii, şefi de state, de federaţii, şefi de confederaţii terestre, intraterestre şi extraterestre.

În vârf, un superşef care nu-şi cunoaşte decât şeful direct.
(Romani 5,19) „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”
Inaccesibilă pentru noi dar banală pentru alte nivele, ierarhia poate fi transpusă într-o reţea ca cea a locomotivei, cu infinite trasee de derulare a evenimentelor, în care fiecare şaibă are rol de macaz, adică poate schimba direcţie de evoluţie a evenimentelor.

Noi le spunem traseele reţelei, misticii preferă termenul Căile Domnului. Lumina este o radiaţie din gama vizibilului, se propagă doar în linie dreaptă şi la fiecare obstacol întâlnit se difractă, îşi schimbă direcţia. Fenomenul se cunoaşte de la 1680 Huygens [160,(111)]. Raza este deci fracturată şi deviată. Obstacolul o poate chiar întoarce din drum şi trimite de unde a venit, dacă este o oglindă.
Gândurile sunt tot nişte radiaţii, propagarea lor este superluminică, iar devierea lor este posibilă cu alte gânduri, cui pe cui se scoate.

Un gând de bine, o rugăciune, poate abate din drum o iminenţă, poate devia o nenenorocire, poate alunga o boală. Dacă nu credem aceste lucruri atunci de ce ne mai rugăm? Dacă ne rugăm cu ipocrizie nu putem păcăli pe nimeni, fiindcă gândul nostru sună a gol, nu are nici direcţie nici energie şi în consecinţă nici efecte. Un fascicol de gânduri reunite şi focalizate poate schimba soarta unui individ sau a unui popor, poate devia un asteroid.
E suficientă o mică deviaţie, o infimă difracţie şi totul se poate schimba.

Când omul cunoaşte pericolele la care este expus găseşte calea să le evite. Conştientizarea unui pericol a rezolvat pe jumătate problema, după cum o greşeală mărturisită e pe jumătate iertată.
Fizic aceste mici schimbări sunt doar nişte banale difracţii.O informaţie aflată la timp schimbă soarta unei bătălii, întoarce trendul bursei. Cel mai neînsemnat amănunt învârte lumea în loc. Lao Tse i-a spus fluture. Dar ce este o informaţie dacă nu energie. Cine este cel mai puternic?

Cel ce deţine informaţia, adică puterea. O informaţie ajunsă la bursă poate atrage un dezastru indiferent dacă e reală sau falsă. Un om informat nu poate fi destabilizat, dacă cunoaşte primejdiile şi le poate contracara.
Parcă pentru a exemplifica acest potenţial nebănuit al omului de a preveni catastrofele stă o extraordinară povestioară biblică, ce ne aminteşte cazul lui Iona. Dumnezeu doreşte să-i ajute pe locuitorii cetăţii Ninive, a căror păcătoşenie depăşise orice limită dar pe care nu se îndura să-i distrugă. Se hotărăşte să-l trimită pe Iona să le dea un avertisment.

Iona radical, nu vrea să se facă purtătorul cuvântului salvator, considerând pedeapsa binemeritată şi încearcă să fugă cu o corabie în altă direcţie, la Tarsis. Nemulţumit Dumnezeu opreşte corabia pe mare, printr-un vânt năprasnic. Iona înţelegând motivul piedicii nu lasă echipajul să piară în naufragiu şi le cere să-l arunce în valuri, să moară doar el. Aşa fac, şi marea se potoleşte pe dată. Iona este acoperit de talazuri dar un peşte mare ce se afla chiar acolo îl înghite, cu intenţia nedeclarată de a-l scoate la mal.

Ajuns la ţărm, Iona primeşte încă odată misiunea, intră în rol şi de data aceasta se duce la Ninive, o cetate foarte mare cât o călătorie de trei zile [190,(246)] şi îi anunţă pe locuitori folosind un ton ferm:
(Iona 3,4) „Iona a început să pătrundă în oraş, cale de o zi, strigând şi zicând: Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s-au îmbrăcat cu saci, dela cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă. Şi a trimes să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, următoarele: Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut.”


La departamentul dezastrelor se lucrează non stop fiindcă prea dese sunt astăzi naufragiile pe care nimeni nu ni le poate explica. Recitiţi neapărat Cartea lui Iona. Are doar două pagini. Elementul mistic este doar un voal peste care trebuie să trecem cu curaj.
Paza bună trece primejdia rea. Dar referirea nu îi priveşte pe paznici. Ei mai întotdeauna dorm sau cooperează cu hoţii, dacă nu iau chiar iniţiativa. Cineva a propus o formulare mai precisă: De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi.


Gândurile de teamă, de spaimă, de panică sunt extrem de puternice, de aceea ne secătuiesc de forţe. Dar forţa lor nu se năruie în gol, ea se converteşte într-un fel în armă de apărare. Cu cât ne gândim mai intens la o soluţie protectoare, cu atât pericolul va fi deviat şi ne va ocoli la o distanţă mai mare. Aşa cum nici lumina nu poate trece printr-un paravan, iar dovada înfrângerii sale este umbra, zona în care lumina e mai slabă fiindcă ajunge doar pieziş. În apărare trebuie solicitată soluţia protectoare, cea salvatoare, lasă loc evenimentului. A preveni e chiar mai uşor decât a salva.

Panica stârnită recent în rândul populaţiei de prezicătorii de cutremure ce îi anunţau iminenţa, s-a transformat în energie protectoare şi evenimentul nefast, cutremurul, poate primi o altă turnură sau o altă temporalitate. Evenimentele au apucat-o pe altă ramificaţie în marea reţea a întâmplărilor terestre.
Un cutremur e ca o vibraţie ce apare în lagărul unei roţi. Dacă rugămintea şefului de depou e primită şi mecanicul strânge o bucşă, vibraţia dispare.

Dacă nu intervine, vibraţia creşte, piesa se descentrează, se rupe, roata plesneşte, vagonul deraiază, dezastrul ce urmează poate lua orice turnură şi orice proporţie. Fluturele a bătut din aripi şi zguduit de o conexiune nevăzută, trenul se rostogoleşte catastrofal.
Dacă privim revizia tehnică cu ochii misticului o putem numi spovedanie. Rugămintea şefului trebuie privită acum ca rugăciune, fiindcă la sarcini de serviciu nu mai reacţionează nimeni.
Starea de linişte, vecină cu letargia, scade energia de protecţie şi uneori chiar atrage primejdia.

Boxerul care lasă cu ostentaţie garda jos, în scurt timp este la podea. Dacă ar fi rămas atent şi precaut el nu ar fi primit de fel lovitura decisivă. În orice competiţie sportivă e la fel. Cel infatuat pierde chiar şi când e mai puternic sau mai bine cotat. Fiindcă buturuga mică e mereu la locul ei şi răstoarnă doar carul care o nesocoteşte. Un car ce ocoleşte buturugile nu se răstoarnă. Niciodată o catastrofă sau un dezastru nu s-a produs după un preaviz, sau după o lungă aşteptare, chiar dacă apoi s-a transmis în direct pe canalele CNN.

Factorul surpriză este întotdeauna determinant şi acţionează de partea celui care îl posedă. Odată prevenită surpriza, rămâne în discuţie raportul obiectiv al forţelor ce se înfruntă.
Se spune că în antichitate gâştele au salvat Roma de invazia barbarilor. De fapt ele au trezit oştenii care altfel ar fi fost luaţi prin surprindere şi înfrânţi. Treziţi în timp util, succesul lor a fost deplin. Dacă este doar o legendă, atunci mult mai uşor de demonstrat este efectul unei medicament homeopatic în diluţie infinită în cazul unor suferinţe, după ce medicaţia administrată în doze pe kilocorp de greutate nu a dat nici un rezultat.

O teorie răspândită spune că de multe ori cea mai bună apărare ar fi atacul, dar ideea este mai bine exprimată de preceptul că o boală se previne mai uşor decât se vindecă. Adică acţiunea de întâmpinare se desfăşoară în plan mental, la frecvenţe ridicate este mai sigură şi mai rapidă decât la frecvenţe joase, adică sub consum de medicamente sau prin intervenţii chirurgicale.
Cred că argumentaţia este suficientă dacă mai adăugăm faptul că masele se manipulează mental, prin idei, sloganuri, promisiuni sau ameninţări. Acţiunile se exercită persuasiv, în plan mental, pe o durată determinată, fără să dea naştere la suspiciuni, aşa încât în ziua de salariu sau la data scrutinului electoral reacţia să fie cea dorită.

Starea de temeritate sau apatie se poate crea prin îmbărbătare sau descurajare, deci psihic, cromatic prin campanii de culoare, cu gaze ilariante sau depresive, halucinogene sau lacrimogene, infrasunete şi cel mai eficace, cu promisiuni adecvate.
Punctul de sprijin de care tânjea Galilei pentru pârghia sa interplanetară este comuniunea spirituală a oamenilor. Prin forţa lor unită şi bine orientată nimic nu le rămâne imposibil. Evidenţa eternelor dezbinări atestă că un oarecare şef din ierarhia locală nu agrează această cale.

O intenţie mărturisită, cu rezultate recunoscute, a fost dezbinarea babiloniană.
In faţa unei rugăciuni nimic nu poate rezista dar trebuie avut în vedere momentul ei în raport cu iminenţa evenimentului. Dacă un om se aşează într-o curbă pe şina trenului este inutil să se roage de mecanic sau să-i facă semne disperate să oprească pe treizeci de metri. Dacă îşi alege o porţiune dreaptă şi mecanicul îl zăreşte de la cinci sute de metri rugămintea poate da rezultate şi are şanse să scape.

Dacă dă un telefon la prima gară şi cere să fie reţinut trenul fiindcă linia prezintă o defecţiune, catastrofa se evită fără nici un risc. Cu o viziune şi mai avansată cursa din ziua respectivă putea fi suspendată înainte de a ieşi din depou, iar dacă ministrul trenurilor este clarvăzător o putea desfiinţa temporar cu trei luni înainte, spre binele general, cum se întâmplă la noi de la un timp. Cu alte cuvinte când ministrul trenurilor îşi ia inima în dinţi şi introduce în graficul feroviar un tren, el a pecetluit soarta celor care îşi vor sfârşi existenţa sub roţile acelui tren, pe toata perioada cât trenul va circula.

Ceea ce pentru unii ia proporţii catastrofale, pentru cei din departamentul dezastrelor este sarcină de rutină:
(Geneza 19,1) „Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma seara; şi Lot şedea la poarta Sodomei. Când i-a văzut Lot, s-a sculat, le-a ieşit înainte, ăi s-a plecat până la pământ. Apoi a zis: Domnii mei, intrati, vă rog, în casa robului vostru, ca să rămâneţi peste noapte în ea şi spălaţi-vă picioarele; mâine vă veţi scula de dimineaţă, şi vă veţi vedea de drum.” Nu, au răspuns ei, ci vom petrece noaptea în ulită. Dar Lot a stăruit de ei până au venit şi au intrat în casa lui. Le-a pregătit o cină, a pus să coacă azimi şi au mâncat.”


A doua zi dimineaţa cei doi musafiri au intrat în secvenţă:
(Geneza 19,12) „Bărbaţii aceia au zis lui Lot: Pe cine mai ai aici? Gineri, fii şi fiice, şi tot ce ai în cetate: scoate-i din locul acesta.Căci avem să nimicim locul acesta, pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului împotriva locuitorilor lui. De aceea ne-a trimis Domnul, ca să-l nimicim.”
Din misiunea primită făcea parte salvarea lui Lot şi a familiei sale urmată de distrugerea Sodomei. Limitele lor de competenţă sunt restrânse dar uzează de ele.

Ei amână declanşarea catastrofei până când Lot se hotărăşte în alegerea refugiului. Din punctul de vedere al victimelor, catastrofa este inexorabilă, din punctul de vedere al îngerilor este o operaţiune de rutină:
(Geneza 19,1) „Iată că am căpătat trecere înaintea Ta, şi ai arătat mare îndurare faţă de mine, păstrându-mi viaţa; dar nu pot să fug la munte, înainte ca să mă atingă prăpădul, şi voi pieri. Iată, cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea, şi este mică. O! de aş putea să fug acolo, … este aşa de mică … (focoasele trebuiau recalibrate, şi alţi oameni ar fi fost salvaţi fără să ştie! n.a.) şi să scap cu viaţă! Şi El i-a zis: Iată că-ţi fac şi hatârul acesta, şi nu voi nimici cetatea de care vorbeşti. Grăbeşte-te de fugi în ea, căci nu pot face nimic până nu vei ajunge acolo. Pentru aceea s-a pus cetăţii aceleia numele Ţoar (Adică: Mic n.t.). Răsărea soarele pe pământ, când a intrat Lot în Ţoar. Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc dela Domnul din cer.”


Ce basme minunate ne-au lăsat înaintaşii!
(4,VI,25) „Unii din ei ascultă de Tine, însă Noi am pus acoperământ pe inimile lor, ca să nu-l priceapă, şi surzenie în urechile lor, deci dacă şi văd toate semnele, totuşi nu cred; ba ei încă vor veni la Tine ca să se certe cu Tine. Vor zice cei necredincioşi: Astea sunt numai basme ale înaintaşilor!”

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s