Copii crescutii la televizor


Dupa 1989, societatea romaneasca nu a mai avut timp sa se ocupe de copii. Cei doi responsabili pentru indrumarea copiiilor pe drumul lung si dificil al maturizarii, am numit aici familia si scoala, s-au vazut confruntati in ultimii 10 ani cu

probleme dificile in incercarea de a recrea un cadru normal pentru dezvoltarea umana. Parintii au descoperit ca 8 ore de munca nu mai sunt suficiente pentru a asigura minimul de folos pentru supravietuire. Din ce in ce mai multi parinti au cel putin inca un loc de munca in afara celui oficial.

Timpul ramas pentru acele activitati care stau la baza crearii unei legaturi speciale cu copiii lor s-a redus considerabil. Rolul de indrumator, de sursa de valori umane necesare de a fi adoptate de copii, a fost parasit si parintii au devenit, in cele mai multe din cazuri, simpli sustinatori materiali ai familiei.

Pe de cealalta parte, scoala, confruntata cu un proces perpetuu de reformare, in care vechile principii erau demolate fara a se pune nimic in loc, s-a dovedit incapabila sa-si construiasca un nou mod de a transmite mesajele specifice. Multi dascali si-au parasit profesia pentru altele mult mai bine platite.

Altii, ramasi in sistem, se confrunta cu o alta perceptie asupra lumii a copiiilor, veniti la scoala dintr-un mediu care nu mai corespunde din punct de vedere valoric cu sistemul de invatamant clasic. Deceptionati de noul rol pe care

conducatorii Romaniei l-au rezervat profesorilor in noua constructie a societatii, acestia au primit in plin scaderea importantei in noua ecuatie social-economica a educatiei.

Invatamantul uman, destinat construirii bazei informational-culturale pe care sa se cladeasca viitoarele constructii intelectuale, a cedat din ce in ce mai mult spatiu celui economic, considerat mai important pentru cei care aveau sa infrunte noua realitate din societatea romaneasca.

Aceasta este intr-o profunda si contorsionata schimbare in care scoala a fost incapabila sa-si asume vreun rol. In loc de factor de influenta, scoala a fost in ultimii 10 ani doar o victima a transformarilor pe care sistemul in care era inclusa

le-a suferit. Din pacate, daca situatia economica a copiilor de astazi se poate imbunatati intr-un viitor oarecare, situatia bazei informational-valorice pe care acestia vor trebui sa-si construiasca viata va fi mult mai dificil de schimbat.

Astfel a aparut un scurtcircuit in sistemul normal de educatie bazat pe complementaritatea responsabilitatii familiei si scolii. A disparut in primul rand controlul pe care cele doua elemente ale sistemului trebuia sa le exercite una asupra celeilealte.

Daca familia nu functioneaza cum trebuie, colectivitatea ( si aici includ in primul rand scoala ) ar trebui sa sanctioneze acest lucru si sa readuca lucrurile in parmetrii normali. La randul ei, familia ar trebui sa se implice mai mult in relatia dintre copil si scoala, sa fie capabila sa perceapa imediat sincopele aparute in aceasta si sa se implice in rezolvarea lor.

Ce se intampla, de fapt ? Scoala a incetat sa mai fie un element central al colectivitatii. Relatia cu familia a devenit formala, implicarea in problemele cu care se confrunta aceasta si care influenteaza modul in care copilul participa la procesul de invatamant tinde sa dispara de tot, in virtutea noului principiu al neimplicarii in spatiul privat.

Familia a inceput sa cedeze din responsabilitatile ei privind educatia, pasand-o scolii. Lipsa de timp si, de multe ori, de scop fata de modul in care propriul copil este educat si in care elementele date de scoala sunt integrate intr-un sistem de valori, face impoibila corectarea din timp a eventualelor disfunctionalitati aparute ca urmare, mai selectionat, a influentelor exterioare.

Cu alte cuvinte, a disparut vreo total cooperarea normala dintre familie si scoala pentru oferirea celor mai potrivite conditii de dezvoltare intelectuala a copiiilor. O alta problema care a aparut in ultimii ani este suspiciunea si invinovatirea reciproca.

Multi parinti considera ca scoala nu ofera acele elemente necesare copilului pentru a razbate in viata. Ba, mai mult, multi considera ca se acorda mult prea mult spatiu unor materii de invatamant care, in opinia lor, nu-i ajuta cu nimic pe copii in a-si apropia succesul in viata de adult.

De aceea, tot mai multi parinti isi trimit copiii la scoli cu profil economic sau informatic, sacrificand posibilitatea de construirea a unei solide culturi generale in favoarea ultraspecializarii, considerate vitale pentru reusita in viata.

Aparitia invatamantului particular a dus la pasarea definitiva a responsabilitatii in sarcina celui care este platit pentru a presta un serviciu, in acest caz scoala. Exista si un alt fenomen grav : abandonul scolar. Exista in mediul rural o tendinta de a descuraja continuarea studiilor dupa absolvirea invatamantului obligatoriu ba chiar de abandonare a acestuia inainte de termenul legal.

circa 2 % dintre copii abandoneaza scoala in fiecare an. Acest lucru va avea un efect grav asupra capacitatii acestor copii de a se integra mai tarziu intr-un sistem social, in care scoala indeplineste rolul de liant.

O alta sursa de obstacole in calea dezvoltarii intelectuale normale a copiiilor este si explozia saraciei dupa 1989. Statisticile ( ICCV-1995 ) arata clar ca, in timp ce 10 % dintre fanilii traiesc in saraie extrema, peste 22 % dintre copiii romani se afla in aeasta situatie.

Cele mai bogate familii din tara noastra ( reprezentand 5 % din total ) cresc doar 2 % dintre copii. Si daca, pentru parinti, saracia inseamna imposibilitatea asigurarii unei locuinte decente, a obiectelor indispensabile acesteia, pentru un

copil inseamna reducerea ( uneori anularea ) posibilitatii de a avea intrare la educatie, atat prin scoala ( rechizite, haine, transport, taxe, manuale ) cat si prin sistemele complementare ( carti, internet, teatru ).

Aceleasi statistici arata ca, in primii 5 ani de tranzitie, procentul de frecventare a gradinitelor a scazut in mod constant de la 83 % la 55,2 %. Procentul de cuprindere in invatamantul primar a scazut de la 97,3 % la 93,5 % din nou cel in invatamantul secundar ( liceu si scoala profesionala ) de la 91,1 % la 75,5 %.

Toate aceste schimbari produse in sistemul ( familie + scoala ) care ar trebui sa dea societatii la un moment dat un membru cababil sa se integreze si sa participe creativ la evolutia ei vor avea, in perspectiva, consecinte dezastruoase, unele greu de prognozat. fapt este ca, in acest moment, sistemul a devenit incapabil de

a oferi copiiilor posibilitatea de a-si construi un sistem de referinta coerent, o scara de valori eficienta atat in plan social dar, mai selectionat in plan uman, unelte cu care acestia sa se poata descoperi si relationa cu ceilalti membri ai societatii si cu societatea, in intregul ei. S-au redus drastic motivatiile date

copiiilor pentru a-si desavarsi educatia, de a urmari autodepasirea si evolutia spirituala. cel mai important obiectiv care li se prezinta astazi copiiilor ca important in viata este cel material. Noile sisteme de valori cuprind acest element si duc, de cele mai multe ori, la o fractura intre adevaratele posibilitati si capacitati intelectuale si artistice ale copiiilor si directia trasata de noii formatori de opinie din tara noastra.

Confuzia si lipsa de coerenta a actiunii tinerilor de astazi are la baza incapacitatea societatii de a identifica si de a transmite in mod eficient acele elemente valorice care sa permita alegerea si, ulterior, parcurgerea unui drum cat mai potrivit pentru capacitatile si dorintele reale ale copiiilor.

In acest eter educational si valoric, in aceasta lipsa de atentie fata de copii si problemele lor, fata de intrebarile si dorinta lor de a invata, capata un rol din ce in ce mai important televiziunea. desi refuza sa-si recunoasca influenta in plan educativ, aceasta exista si se manifesta, uneori in mod disproportionat in raport

cu mesajele transmise. incapacitatea de a-si asuma responsabilitatea pentru un rol pe care nu vrea sa-l recunoasca duce la neglijarea efectelor pe care anumite programe ale sle le au asupra copiilor si modul in care acestea le influenteaza modul de a vedea viata si societatea, de a-i privi pe ceilalti si de construi relatii cu ei, in general, modul in care copilul isi construieste un sistem de valori.

Parasit, pe cont propriu, in fata televizorului, copilul tinde sa interpreteze totul arele mijloace intelectuale si cu insuficiet dezvoltatele capacitati de analiza si corelationare. Lasat exclusiv, copilul isi construieste un sistem de valori, confectionat din elementele cu putere de impact mare, necorelate intre ele si

insuficient explicitate. Modul in care televiziunea prezinta realitatea devine modul in care copilul o va privi si implica felul in care va raspunde provocarilor acesteia. Copiii televizorului tind sa se raporteze la o realitatea care nu exista, ea fiind fabricata de industria irealului. Neconcordantele dintre adevar si convingerile

aparute in urma vizionarii in exces a televiziunii si absentei sau influentei minore a celorlalte surse de educatie duc, de cele mai multe ori, la situatii critice, de neadaptare si de refuz la adresa societatii. De multe ori, aceste situatii duc la revolta si la incercarea de a reforma societatea in baza valorilor si reperelor asimilate de la televizor.

Televiziunea si copiii

Am vazut in capitolele precedente modul in care televiziunea influenteaza nu numai capacitatile fizice si inteletuale ale copiilor dar si procese deosebit de importante : concentrarea, atentia, imaginatia. Vom analiza acum alte efecte ale modului in care televiziunea recreaza realitatea si urmaririi in exces a

programelor. Copii se uita la televizor, in medie, 23 de ore pe saptamana, mai putin decat timpul petrecut la scoala si cu mult mai putin decat cel petrecut discutand cu parintii sau cu prietenii. Un analiza mondial realizat de Academia americana de pediatrie arata ca, din cei 70 de ani pe care ii va trai, un om va sta

7 ani in fata televizorului. O statistica ingrijoratoare arata ca prescolarii isi petrec cea mai mare parte a timpului liber in fata micilor ecrane. Este deosebit de raspandita practica parintilor de a-si pune copiii ( chiar daca sunt foarte mici ) in fata televizoarelor pentru a-i linisti si pentru a scapa de grija lor. Atractia pe care in deosebit reclamele o exercita asupra copiilor cu varste foarte fragede se

explica prin succesiunea foarte rapida de imagini intens colorate, de insotirea acestora cu melodii jucause si de folosirea masiva in publicitati a copiiilor, a personajelor din desenele animate sau a unor fiinte fantastice.

De asemenea, s-a constatat ca, pe masura ce cresc, tot mai multe activitati le desfasoara in prezenta unui televizor aprins. Mananca sau se joaca, isi fac lectiile sau discuta cu ceilalti in fata televizorului. atentia copiilor este impartita.

S-a constata ca 60 % din timp il acorda televizorului si nu celeilalte activitati desfasurate simultan. Dupa 6 ani, durata vizionarii programelor televiziunii scade sensibil atat din pricina diminuarii timpului liber cat si existentei unor alternative. In adolescenta creste din nou, in primul rand din pricina incapacitatii multor tineri de a construi relatii cu ceilalti si de a-si folosi timpul liber in activitati desfasurate alaturi de prietenii lor, in paralel cu scaderea sensibila a celor realizate impreuna cu parintii.

Copiii si televiziunea

Televiziunea ilustreaza interactiunea sociala si relatiile interumane. oamenii din televizor isi exprima sentimentele, emotiile, empatia, bunatatea. Ei se arata si a fi insensibili si violenti. Toate acestea au un impact major asupra modului in care copiii sunt in stare sa identifice situatii similare in viata de zi cu zi si sa le

inteleaga conotatiile. televiziunea prezinta, de obicei, un complex de teme despre normalitatea sau anormalitatea unor tipuri de relatii umane, despre legatura dintre anumite situatii si raspunsurile cele mai potrivite. Toate acestea oglindeste valorile culturale impartaste de comunitatea in care se difuzeaza programele

respective. Pe de cealalta parte, telespectatorii sunt stimulati sa reactioneze la prezentarea unor situatii care seamana foarte mult cu cele intalnite in realitate. Mai mult, a dezvoltat tendinta de a raspunde acestora in urma in acelasi mod in care observa ca reactioneaza personajele de fictiune.

Cu cat situatia prezentata de o emisuine pare mai reala, cu atat raspunsul telespectatorului este mai intens, cu atat reactia lui oglindeste sistemul de valori in baza caruia ar actiona in realitate.

Din pacate, situatiile respective sunt ilustrate si in emisiunile adresate copiilor, ele neputand fi identificate corect, din pricina lipsei de experienta practica. Astfel, copiii afla cu ce situatii s-ar putea intalni in viata dar, mai presus de aceasta, invata cum sa raspunda la acestea intr-un mod acceptabil din punct de vedere ale normelor sociale impartaste de comunitate si de realizatorii de televiziune.

Televiziunea ii arata pe oameni exprimandu-si trairile in mod explicit. Acestia se bucura, se supara, le pare rau, se entuziasmeaza, le este frica, sunt surpinsi, se simt vinovati, sunt dezgustati. O analiza atenta ne arata ca exista un sablon relational intre situatie si reactia la ea. Cu alte cuvinte, se prezinta atat situatia cat si raspunsul considerat normal la aceasta. O analiza cantitativa ne arata ca

cele mai des reprezentate in televiziune sunt reactiile de tipul : furie, frica, curiozitate, bucurie si tristete. Mult mai rare sunt manifestarile sentimentului de vinovatie sau de disgust. Aceste trairi sunt asimilate de copii impreuna cu modurile cele mai frecvent ilustrate de exprimare. Ei recunosc in viata de zi cu zi

caracteristicile manifeste ale trairilor celorlalti si nu ajung la concluzii in urma analizei situatiei. la randul lor, aparitia unui anumit afect atrage manifestarea lui intr-un anumit fel preluat din modelul prezentat de emisuinile de televiziune.

Astfel, copiii invata sa recunoasca manifestarile emotionale, isi fac o parere despre incidenta cazurilor in care oamenii simt una sau alta dintre emotii, invata sa asocieze unele situatii cu stari afective specifice si asimileaza asteptarile societatii privind comportamentul si manifestarile emotionale.

Totul conduce, asa cum spuneam, la construirea unor anumite modele care includ reactia emotiva, experientele, expresia si comportamentul. Riscul cel mai mare este acela ca, la situatii asemanatoare ca forma, copiii tind sa raspunda afectiv si sa se comporte conform modelului asimilat.

Pana la 7 ani, copiii intervievati au fost in stare sa recunoasca placerea si neplacerea manifestate de persoanjele preferate. Dupa aceasta varsta, ei pot identifica fericirea si tristetea unor copiii din emisiunile vazute. dar, doar in jumatate din cazuri, au putut identifica supararea ca stand la baza reactiei personajului. Frica a fost si mai greu de identificat, pentru ca modul de manifestare nu corespundea modelului asimilat.

Acest model se aplica nu numai in relatiile dintre copii si ceilalti oameni din lumea reala ci si intre ei si persoanjele sau situatiile prezentate in televiziune. Astfel ei reactioneaza emotional la intamplarile din filmele de fictiune si fata de trairile personajelor ca in realitate.

Dezvoltarea cognitiva influenteaza si raspunsul afectiv la televiziune. Intensitatea reactiei copiiilor la continutul programelor scade odata cu cresterea capacitatii de a face distinctia dintre realitate si fictiune. In deosebit fria este cea care se manifesta din ce in ce mai putin pe masura ce creste capacitatea de a intelege intriga filmului urmarit si de transfera in analizarea situatiei elemente dobandite in construirea relatiilor de zi cu zi.

Mai mult, s-a observat ca frica este mult mai pregnanta in situatii cu care copiii s-ar putea confrunta in realitate.
Pe masura ce copiii cresc, apare capacitatea de a intelege legatura dintre pricina si efect si de a identifica urmarile concrete ale unei actiuni, chiar daca acestea nu sunt prezentate ca fiind succesive.

Nu e de mirare ca multi copiii folosesc schema de desfasurare a intrigii si ajungerea la un deznodamant ca pe un sablon pe care il folosesc atunci cand evalueaza situatii reale.

Putem concluziona ca, in absenta unei participari a parintilor la procesul natural de creere a unei imagini despre lume sI la stabilirea unor scheme logice de comportament sI reactie, in conditiile in care scoala se dovedeste incapabila sa umple golurile lasate de aceasta absenta, televiziunea este cea care, chiar daca

nu urmareste in mod constient acest lucru, are un camp larg de miscare pentru a influenta dezvoltarea psihica a copiiilor sI de a inlocui un proces coerent de educatie cu unul fragmentat, cam imposibil de controlat sI cu efecte care apar intr-un interval lung de timp.

Efectele fizice


Studiile medicale ale ultimilor ani au demonstrat ca privitul televizorului in exces poate duce la o atrofiere a simturilor prin degradarea senzorilor nefolositi suficient sau, din contra, suprasolicitati. Toate acestea au ca efect incetinirea sau chiar stoparea inainte de termen a cresterii in volum a creierului copiiilor.

S-a constatat ca acei copii cu care nu se vorbeste, nu se joaca nimeni si nu sunt atinsi de nimeni, au creierul cu 20 % mai mic decat media considerata normala pentru varsta lor. Acelasi fenomen s-a putut observa si la animalele tinere care au fost obligate sa asiste, fara sa poata paticipa, la joaca altora.

Televiziunea exploateaza doar doua dintre simturile noastre : vazul si auzul. Mai mult, s-a observat ca slaba calitate a sunetului precum si imaginile intens colorate, stralucitoare si derulate la frecvente imense afecteaza senzorii carora le sunt destinate.

Acuritatea vizuala a unui copil si vederea tridimensionala nu sunt dezvolatte deplin pana la varsta de 4 ani. Imaginea de televiziune este bidimensionala si neclara pentru ochii copiiilor care sunt nevoiti sa-si focalizeze privirea. Televizorul, ca orice aparat electric emite unde electromagnetice.

Cercetatorii le-au caracterizat ca fiind potentiale cauze ale declansarii diferitelor tipuri de cancer. de atfel, tot ei sfatuiesc copiii sa stea la cel putin 1,5 metri de televizor si cel putin 50 de cm. de ecranul monitorului de calculator.

Un alt efect negativ il are televiziunea asupra capacitatii privirii noastre de a cauta, scana, focaliza si identifica tot ceea ce patrunde in campul vizual. Aceleasi caracteristici sunt cele care trebuie dezvoltate pentru a citi eficient.

Copiii care privesc la televizor nu-si dilata pupilele si nu-si misca ochii, fenomene esentiale in procesul citirii. neutilizarea lui duce la atrofierea muschilor oculari si, implicit, la dificultati in perceperea vizuala corecta a realitatii tridimensionale. Capacitatea de a focaliza este legata de cea de a fi atenti. Diminuarea uneia duce la scaderea celeilalte. Un copil care se uita mult la televizor va prezenta o capacitate de a se concentra mult mai mica.

Un alt element care afecteaza perceptia realitatii este succesiunea deosebit de rapida a imaginilor ( 5-6 secunde la news si 2-3 secunde in reclame ). Neocortexul nu are timpul de folos pentru a analiza si descifra fiecare imagine.

De asemenea, toate culorile imaginilor sunt rezultanta combinatiilor celor trei culori de baza : rosu, albastru si verde, lucru in totala contradictie cu realitatea din afara televizorului. Mai mult, culorile obiectelor din televizor sunt aproximativ exclusiv procesate de emisfera dreapta astfel incat cea stanga este subsolicitata.

Toate aceste lucruri demonstreaza ca, din punct de vedere fizic, creierul unui copil care exagereaza in privitul la televizor este solicitat incorect si, implicit, va ajunge sa dea raspunsuri gresite stimulilor externi.

Au aparut si dusmanii televiziunii : jocurile video si computerele. Posibilitatile de influentare a dezvoltarii copiiilor s-au inmultit sI a devenit vreo imposibil sa prevezi modul in care acestea actioneaza. Mai mult, este din ce in ce mai greu sa-ti feresti copilul de acesti stimuli externi care isi pun amprenta pe modul in care va arata constructia finita intelectuala si senzitiva a adultului.

De aceea, oricate aparate care sa opreasca televizorul in timpul inceperii unui film care contine scene de violenta, oricate oprelisti am pune in calea folosirii exagerate a jocurilor sau a calculatoarelor, problema nu va putea fi rezolvata astfel. E necesitate de o redefinire a rolului familiei si al scolii,

gasirea de noi cai de colaborare intre aceste doua organisme si mai selectionat, conceperea unei noi strategii educative, adaptate noilor cerinte ale societatii dar care sa nu ii faca pe copii rezistenti in fata sincopelor ci si pregatiti sa le rezolve.

Radu herjeu

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s