Distrugerea satelor româneşti în arhivele Comitetului Central


Înfiinţarea, în aprilie 2006, a Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România a permis accesul la mai multe fonduri de arhivă importante. Am putut astfel să studiez documentele Comitetului Central privitoare la perioada 1977-1989. Mai mult, documente din aceste fonduri aruncă o lumină nouă asupra „sistematizării“ satelor.

Până acum se ştia că principiile „sistematizării rurale“ fuseseră enunţate încă din decembrie 1967, cu prilejul Conferinţei Naţionale a PCR, şi apoi dezvoltate la al X-lea Congres, din august 1969. În iulie 1972, la Conferinţa Naţională a PCR, s-a preconizat înfiinţarea în viitor a 300 până la 350 de centre agroindustriale.

Conferinţa plenară a Comitetului Central, din 25-26 martie 1974, analizase Legea sistematizării teritoriului şi localităţilor, care urma să fie adoptată de Adunarea Naţională în data de 29 octombrie 1974.

Această lege prevedea construirea de „centre civice“ în fiecare comună rurală, restrângerea perimetrelor construibile şi demolarea locuinţelor ce se aflau în afara acestor perimetre, ca şi dispariţia în viitor a satelor mici.

Centre civice în loc de centre istorice

Dar elaborarea unor planuri concrete, la nivelul întregii ţări, a cerut încă mulţi ani. Ceauşescu îşi reia ideea de „sistematizare rurală“ după cutremurul din 1977 când decide construirea în locul unor localităţi afectate de seism a câtorva „sate model“.

Acestea trebuiau să prefigureze perspectiva modernizării şi sistematizării localităţilor rurale1. Realizarea acestui proiect de mare amploare a trebuit însă să mai aştepte: prioritare au fost distrugerea centrelor istorice ale oraşelor

şi construirea de centre civice, toate croite pe acelaşi calapod, lucrările faraonice întreprinse pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, a Casei Republicii (viitoarea Casă a Poporului) şi pentru reconfigurarea centrului Capitalei.

Din documentele de arhivă reiese că abia în iunie 1986, la reuniunea plenară a Comitetului Central al PCR (23-24 iunie), Nicolae Ceauşescu hotărăşte să accelereze planul general privitor la localităţile rurale.

Ca urmare, la 18 decembrie 1986, Secţia organizatorică a Comitetului Central este în măsură să prezinte un raport referitor la totalitatea judeţelor. La vremea aceea, se prevedea desfiinţarea („dezafectarea“) a 3.931 de sate din cele 13.123 existente. Judeţele cele mai afectate erau, în ordine descrescătoare: Alba – 264; Argeş – 252; Bacău – 237; Vâlcea – 222; Prahova – 206; Vaslui – 195; Iaşi – 174.

Judeţele cel mai puţin afectate erau, în majoritate, situate în Transilvania: Maramureş – 15; Brăila – 19; Braşov şi Bistriţa Năsăud – 20 fiecare; Covasna – 23; Satu Mare – 25; Sibiu – 26. Date fiind dimensiunile lui, Sectorul Agricol Ilfov, regiune limitrofă Bucureştiului, era puternic lovit, cu 44 de sate destinate demolării.

O treime din sate trebuiau „dezafectate“

Încă şi mai contrariantă era prevederea de diminuare drastică a perimetrului construibil al totalităţii localităţilor care este redus cu mai bine de jumătate: din cele 625.258 de hectare existente, 285.839 sunt reţinute pentru recuperarea a 339.419 de hectare, care să fie „redate“ agriculturii.

Astfel: 2.139.172 de gospodării trebuiau demolate deoarece se situau în afara acestui perimetru. Din acest număr, 1.863.417 se găseau în localităţile rurale (ceea ce, dintr-un total de 3.729.000, reprezenta aproape 50%) şi 275.755 la periferia oraşelor.

Rezultă clar că aplicarea acestui proiect afecta ansamblul localităţilor rurale deoarece ţăranii din satele dezafectate şi cei ale căror case erau distruse în satele cruţate – în bună măsură reconstruite pe o suprafaţă redusă – aveau nevoie de locuinţe.

Când acest raport este discutat la şedinţa Comitetului Politic Executiv din 19 ianuarie 1987, Nicolae Ceauşescu lasă să se înţeleagă că este vorba de un „pre-proiect“, mai ales în ce priveşte numărul de sate care aveau să rămână în picioare. El cere fiecărui judeţ să prezinte propuneri de planuri de „sistematizare“ pentru fiecare comună în parte.

Ceauşescu a aprobat personal planurile de sistematizare

La 6 mai 1987, se reactivează „Comisia centrală pentru sistematizarea teritoriului şi a localităţilor“, compusă din 15 membri ai Comitetului Central şi condusă de Emil Bobu, preşedintele Secţiei organizatorice şi un apropiat al cuplului prezidenţial.

Comisia dispunea deja de o serie de planuri de „sistematizare“, toate croite după acelaşi model, judeţ de judeţ şi comună de comună, cu numărul de sate care trebuiau păstrate sau „dezafectate“, cu numărul de hectare din care se compunea perimetrul construibil existent şi cel care era prevăzut.

Aceste planuri îi fuseseră prezentate lui Nicolae Ceauşescu, la 13 mai 1987, ca să-şi dea aprobarea pentru punerea lor efectivă în aplicare3.

La 3 martie 1988, în faţa preşedinţilor Consiliilor Populare reuniţi în Conferinţă Naţională, Ceauşescu anunţa generalizarea şi accelerarea sistematizării rurale şi preciza că în jurul anului 2000, numărul de comune va fi redus la „cel mult 2.000“, din cele 2.705 existente, şi la 5.000 sau 6.000 de sate, din cele peste 13.000 care existau la acea dată. Cu alte cuvinte, se prevedea dispariţia pur şi simplu a 7.000–8.000 de sate.

Discursul respectiv a fost un semnal de alarmă pentru opinia publică internă şi internaţională, a mobilizat atenţia mediilor de informare, a provocat critici şi condamnări în mai multe parlamente naţionale (Germania Federală, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Belgia, Statele Unite…) şi instanţe internaţionale (Consiliul Europei, Parlamentul European, UNESCO). Tot el a dat impulsul înfiinţării Opération Villages Roumains.

În realitate, la data aceea nu se perfectase încă o listă definitivă a distrugerilor. Din stenogramele Comitetului Politic Executiv se înţelege că existau anumite reticenţe din partea responsabililor judeţeni, cadre ale partidului, care trăgeau de timp când era vorba să trimită planurile cerute de la centru.

La 3 noiembrie 1988, la o şedinţă cu primvice-preşedinţii Comitetelor Executive ale Consiliilor Departamentale, Nicolae Ceauşescu preciza că aprobase deja câteva planuri de sistematizare a comunelor dintre propunerile primite din partea a 28 de judeţe, dar că aştepta în continuare propuneri similare de la încă 12 judeţe.

Dădea ca exemplu comunele în curs de sistematizare din Sectorul Agricol Ilfov şi insista asupra faptului că erau interzise orice construcţie sau lucrări de reparaţie în satele ce urmau să dispară4.

La începutul lui 1989 şi în ciuda dezaprobării generale şi a unei mobilizări fără precedent pentru salvarea satelor româneşti, Nicolae Ceauşescu îşi continuă imperturbabil opera de distrugere. La 25 ianuarie, Emil Bobu îi înmâna

preşedintelui – şi totodată secretar general al partidului – un raport, sinteză a propunerilor avansate, chipurile, de Consiliile Populare Comunale (la cererea conducerii partidului, se ţinuseră şedinţe între 10 şi 21 ianuarie).

Se preconiza reducerea numărului de comune de la 2.705 la 2.387 (cu 318 mai puţin), ca şi acela al cooperativelor agricole de producţie de la 3.692 la 3.1505. Dispunem şi de raportul pe care acelaşi Emil Bobu îl transmisese lui

Nicolae Ceauşescu şi care făcea sinteza hotărârilor luate, după cum se declara în raport – la şedinţele Consiliilor Populare Judeţene, convocate între 20 şi 31 ianuarie. Raportul este adnotat de Ceauşescu, care, este evident, nu îl consideră definitiv, ci doar ca pe un document de conjunctură.

De exemplu, el taie fraza care precizează că, din 4.246 de comune existente în 1968, se ajunsese la 2.705 şi că se propune să nu se păstreze decât 2.387. Ceauşescu notează doar: „actualmente sunt 2.387“. De asemenea, taie fraza: „în această etapă s-au reţinut 7.512 sate“ (amintesc că, în 1986, numărul de sate care trebuia păstrat era de 9.192) şi o înlocuieşte cu formula mai vagă: „revenind în medie 3–5 sate pe o comună“.

Raportul preconizează o nouă reducere a suprafeţei construibile a localităţilor rurale, de la 285.839 de hectare prevăzute în 1986, la 278.029 hectare. Se propune ca până în anul 2000 să dispară 28% din drumurile comunale

(de la 32.080 km la 23.052 km), 45,6% din reţelele de telecomunicaţii (de la 41.160 km la 22.395 km) şi 56,4% din reţelele de electricitate (de la 230.513 km la 100.513 km). Ceauşescu pune semnul întrebării pe marginea acestui paragraf: se pare că a considerat mai prudent ca aceste cifre să nu fie făcute publice6.

Vedem dar că ameninţarea de distrugere masivă a habitatului rural era cât se poate de reală şi, chiar dacă Ceauşescu pare să fi devenit mai prudent în privinţa anunţării cifrelor, determinarea lui era inflexibilă. Numai evenimentele din decembrie 1989 au putut să curme această demenţă totalitară.

Traducere de LUMINIŢA BRĂILEANU

1. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport Final, ed. V. Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 419.

2. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 2/1987, ff. 45-51.

3. ANIC, fond CC al PCR, Secţia organizatorică, dosar 17/1987, ff. 1-24.

4. ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 24/1988, ff. 4-7.

5. ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 4/1989, ff. 85-91.

6. ANIC, fond al CC al PCR, Secţia organizatorică, dosar 19/1989, ff. 1-12.

Mihnea Berindei

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s