Presa oligarhilor


Acesta este primul dintr-o serie de dosare în care analizăm evoluţiile din media controlată de Patriciu, Vântu şi Voiculescu. Cei trei stapani detin 71% din mass-media din Romania.

* * *

Oligarhia, potrivit lui Platon în Republica şi Aristotel în Politica, înseamnă guvernarea celor mulţi de către un mic grup de oameni. Dezbaterea purtată la noi în jurul oligarhilor n-are de-a face cu cei doi filosofi greci, ci cu un fenomen specific tranziţiei politice şi economice din Europa de Est. Încărcarea cu noi semnificaţii a termenului de oligarh s-a produs în Rusia, la mijlocul anilor ‘90.

Sociologul Olga Krîştanovskaia a publicat la 10 ianuarie 1996, articolul Oligarhia financiară în Rusia, în ziarul Izvestia. Autoarea preia conceptul de oligarhie financiară din scrierile lui Lenin şi-l utilizează pentru a explica fenomene ce tocmai aveau loc în Rusia în ultimele luni.

În toamna anului 1995, Kremlinul a iniţiat un program de privatizare a „perlelor coroanei“, când practic au fost vândute pe nimic câteva din cele mai profitabile întreprinderi. Câştigătorii acestora urmau să sprijine realegerea lui Elţîn în funcţia de preşedinte.

În schimbul sprijinului acordat, unii dintre ei au ocupat poziţii importante în Executiv, alţii au preferat să manipuleze din umbră, „privatizând practic“ în folosul propriu diferite instituţii şi funcţii ale unui stat slab. Principalele arme pe care oligarhii le-au pus în slujba lui Elţîn au fost trusturile de presă.

Termenul de oligarh a început să fie tot mai utilizat din 1997-1998, odată cu primul mare război dintre oligarhi, purtat prin intermediul media, pentru privatizarea Sviazinvest, compania de telefonie publică. De atunci datează primele tentative de a defini oligarhul. Termenul a fost preluat şi de ştiinţa politică, fiind unul dintre conceptele utilizate în analiza evoluţiilor din Europa de Est, în special din Rusia.

Războaiele oligarhilor din 1998-1999, purtate prin intermediul trusturilor de presă, au compromis într-o aşa măsură pluralismul, democraţia, libertatea presei, încât în anul 2000 majoritatea electoratului l-a votat pe Putin din primul tur, acceptând regimul autoritar propus de acesta.

Ca şi colegii lor ruşi, oligarhii români visează şi chiar reuşesc să-şi pună oameni în guvern prin intermediul cărora controlează domenii întregi de activitate. Ca şi la ruşi, oligarhia română se află în strânsă simbioză cu serviciile secrete şi cu lumea criminală.

Ca şi la ruşi, oligarhii români deţin controlul asupra celei mai mari părţi a mass-media pe care o utilizează în campanii de presă, adevărate raiduri de prăduire a statului. Ca şi la ruşi, opinia publică asistă neputincioasă şi tot mai impasibilă la aceste campanii, rezultatul fiind dezgustul de politică şi creşterea absenteismului.

Din fericire, spre deosebire de Rusia, România este membră a UE şi a NATO, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că oligarhii români fie se vor transforma în respectabili oameni de afaceri, fie vor dispărea ca specie.

ARMAND GOŞU

* * *

Începută în 2000, concentrarea media în trusturi de presă aparţinând câtorva patroni a luat cu adevărat amploare abia după 2004 pe fondul unor reglementări slabe referitoare la cartelizare.

Astfel, dacă, în 2005, raportul Freex asupra libertăţii presei (finanţat de Ambasada SUA) identifica trei corporaţii multinaţionale care îşi consolidaseră poziţia pe piaţă: Ringier – presa scrisă, Central European Media Enterprises Ltd. şi CBS Media – radio şi televiziune şi Lagardere – radio şi trei oameni de afaceri autohotoni: Dan Voiculescu, Adrian Sârbu şi Liviu Luca, care controlau bună parte din piaţă, în 2009 lucrurile stau diferit.

În momentul de faţă, piaţa TV este practic împărţită între Sârbu, Voiculescu şi Vântu, care se plasează pe primele trei poziţii în audienţă: Sârbu – 24,5%, Voiculescu – 18% şi Vântu – 11%, urmaţi de televiziunea publică – 6,9% şi de ProSieben Sat.1 – Prima TV şi Kiss TV cu 4,9%.

În ce priveşte presa scrisă, poziţia dominantă este încă deţinută de Ringier România cu Libertatea şi Evenimentul zilei – 31%, urmată de cei patru patroni: Patriciu – 19% (Adevărul şi Click), Voiculescu – 17% (Jurnalul Naţional şi Gazeta Sporturilor), Sârbu – 11% (Gândul, Ziarul Financiar şi Pro Sport) şi Vântu – 6% (Cotidianul, Academia Caţavencu şi Business Standard). (Datele sunt obţinute de la BRAT şi de pe diferite site-uri de media).

Dominaţia oligarhilor: 71% din media

Cifrele sunt interesante în contextul în care trei dintre patroni – Voiculescu, Vântu şi Patriciu – au toate caracteristicile oligarhilor, averi remarcabile, afaceri care au devenit subiect de anchetă a procurorilor şi implicarea directă în viaţa politică.

Se constată că Voiculescu şi Vântu controlează 29% din piaţa TV, iar aceiaşi plus Patriciu 42% din presa scrisă, per ansamblu cei trei deţinând 71% din media românească, fără a pune la socoteală posturile de radio, săptămânalele şi lunarele şi presa locală.

Antibăsescismul, între profit şi pierdere

În mod firesc, patronii trusturilor de presă văd în media un business menit să le aducă profit. Dacă acest lucru poate fi adevărat pentru televiziunile trustului Intact, consolidat de ani buni pe piaţă, care a avut în 2008 pentru Antena 1 şi Antena 3 un profit net de 35,2 milioane lei, editura Intact, publisherul Jurnalului Naţional, a înregistrat, la o cifră de afaceri de 50,04 milioane de lei, pierderi de 12,26 milioane.

În timp ce, la Intact, tipul de politică editorială ales se justifică în profituri, la societatea Realitatea Media SA lucrurile stau exact invers. În 2008, pierderile au fost de circa 76 milioane de lei, în creştere accentuată faţă de 2007, când acestea se plasau la 27,1 milioane de lei.

Nici în ce priveşte publicaţiile trustului situaţia nu este mai bună, publisherul Caţavencu a raportat pierderi de 32,68 milioane de lei, iar Cotidianul de 2,44 miloane. Într-o declaraţie pentru paginademedia.ro, Sorin Ovidiu Vântu estimează că pentru anul acesta pierderile se vor ridica la 25 milioane de euro. În aceste condiţii, achiziţia de data recentă a 20% din OTV, care a raportat o pierdere de 616.547 de lei, pare cu atât mai stranie.

Adevărul Holding, deţinut de Dinu Patriciu, se plasează pe poziţia a treia în ce priveşte pierderile, care s-au situat în jurul cifrei de 48,24 milioane de lei la o cifră de afaceri de 99,88 milioane.

Noi suntem ţara!

Din postura de actori politici, cei trei oligarhi vor nu doar să schimbe preşedinţi, guverne şi majorităţi parlamentare prin campaniile duse de trusturile pe care le controlează, dar şi să redeseneze mecanismele de funcţionare ale statului de drept, să decidă ierarhii sociale şi intelectuale. În general, acestea se subscriu propriilor interese economico-financiare sau sunt în legătură cu dosarele în care sunt anchetaţi de procurori.

Aserţiunea lui Dinu Patriciu despre justiţia care ar trebui „privatizată“ nu poate fi desprinsă din contextul în care a făcut celebra afirmaţie: „Aşa nu se mai poate. Îmi fac trust de presă!“. Şi-a făcut şi nu ezită să spună că îl foloseşte atunci când îi sunt afectate interesele, ca, de exemplu, în cazul benzinăriilor plutitoare din Deltă câştigate de Vântu, articol apărut în Adevărul.

Dacă Patriciu vrea un stat slab şi consideră normal ca oamenii de afaceri să aibă acces la structurile şi banul public, propunând guvernului să schimbe legea incompatibilităţii cu cea a conflictului de interese, lucruri pe care le susţine în propriul ziar, Sorin Ovidiu Vântu doreşte un „stat puternic“. Îndemnul „întăriţi-vă statul“ are mult miez, din moment ce Vântu se laudă cu cei „150 de oameni care populează instituţiile statului“.

Ambiţiile mogulilor nu se reduc însă la impunerea unor oameni în structurile guvernului, la dărâmarea unor politicieni şi înălţarea altora (campania pentru eliberarea lui Becali sau denigrarea lui Ludovic Orban), ci şi la susţinerea sau

boicotarea unor legi şi personaje cheie ale diferitelor instituţii ale statului (să ne amintim de campaniile purtate de Realitatea şi Antene împotriva Monicăi Macovei, pro Ordonanţa DNA, cu bătaie pentru schimbarea lui Daniel Morar, de boicotul discuţiilor asupra reformei constituţionale sau, mai nou, asupra Legilor Miclea).

În timp ce Voiculescu are o politică primitivă, Antenele fiind axate pe antibăsescism, Vântu este mai subtil şi ţinteşte spre crearea şi impunerea de „modele“. Zece pentru România, cu falsele sale ierarhii, este emblematic. //

ANDREEA PORA

* * *

Coduri si ghiduri profesionale

Publicăm în continuare extrase din câteva coduri etice şi de procedură întocmite de marile instituţii de presă şi de asociaţiile profesionale ale jurnaliştilor.

Ghidul editorial al BBC

• Pentru BBC, acurateţea este mai importantă decât rapiditatea. Toate informaţiile relevante trebuie cântărite pentru a ajunge la adevăr;

• Jurnaliştii şi prezentatorii pot oferi judecăţi profesionale, dar n-au voie să exprime păreri personale legate de politici publice sau de controverse politice ori industriale. Publicul nu trebuie să afle din emisiunile sau programele BBC care sunt opiniile personale ale jurnaliştilor postului în aceste chestiuni;

• Jurnaliştii sunt răspunzători în faţa publicului şi tratează acest aspect cu transparenţă şi corectitudine. Încrederea continuă a audienţei în BBC este o parte crucială a contractului jurnaliştilor cu publicul;

• Informaţiile, faptele şi documentele trebuie verificate riguros, mai ales cele obţinute de pe Internet.

• BBC urmăreşte să pună interesul public pentru relatarea completă şi exactă a situaţiilor care implică suferinţă umană în echilibru cu dreptul la viaţă privată şi respectul pentru demnitatea umană.

• Ţinta jurnalistul este de a reflecta

lumea aşa cum e, incluzând toate aspectele experienţei umane şi realităţile naturale. Dar jurnalistul păstrează echilibrul dintre dreptul de a difuza sau publica materiale noi şi provocatoare şi responsabilitatea de a-i proteja pe cei vulnerabili.

Etică în jurnalism la New York Times

• Informaţiile sunt adunate doar pentru beneficiul publicului. Jurnaliştii nu au voie să se folosească de poziţia lor pentru a face investigaţii în alt scop;

• Jurnaliştii nu au voie să accepte beneficii pentru publicarea de materiale favorabile sau pentru evitarea publicării de articole nefavorabile. Ei nu au voie să accepte cadouri, bilete, discounturi, rambursuri sau alte beneficii de la persoane sau organizaţii despre care scriu. Cadourile trebuie returnate cu o explicaţie politicoasă; cadourile perisabile pot fi donate în scopuri caritabile, anunţându-l pe donator. În mod politicos, trebuie descurajate astfel de cadouri pe viitor;

• Este un conflict inerent pentru un jurnalist să se ocupe de relaţii publice, plătite sau nu. Jurnaliştii nu au voie să ofere consultanţă indivizilor sau organizaţiilor în legătură cu relaţiile cu presa;

• Jurnaliştii pot apărea din când în când la televiziuni sau la radio, în chestiuni de interes public, dar ei trebuie să se ferească a exprima puncte de vedere ce merg dincolo de cele pe care le-ar putea scrie în articolele lor. Editorialiştii au o libertate mai mare în discursul public, deoarece ei exprimă opinii. Cu toate acestea, ei trebuie să aleagă cu grijă mediile în care apar şi să protejeze imparţialitatea jurnalistică.

Codul deontologic al ziaristului român

• Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat;

• Ziaristul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, de regulă, din cel puţin 2 surse credibile;

• Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale;

• Ziaristul va evita detalierea unor vicii sau a unor elemente morbide legate de crime;

• În exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, ziaristului îi sunt interzise înţelegeri care ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa sa. Nu trebuie acceptate privilegii, tratamente speciale, cadouri sau favoruri care pot compromite integritatea ziaristului. Implicarea ziaristului în orice negocieri privind vânzarea de spaţiu publicitar este interzisă;

• Pentru a evita conflictele de interese, se recomandă ca ziaristul să nu fie membru al vreunui partid politic şi să nu fie angajat ca informator sau ofiţer acoperit al unui serviciu secret;

• În spiritul independenţei profesionale în realizarea materialelor publicate, se recomandă ca ziariştii să depună o declaraţie de interese. Ziariştilor care conduc redacţii li se recomandă să facă o declaraţie publică, pe site-ul societăţilor de presă. //

RAZVAN BRAILEANU

* * *

Derapăm, deci facem presă

După ce România a semnat Tratatul de aderare la UE, reforma în Justiţie a fost, practic, stopată. Monica Macovei, căreia premierul Tăriceanu îi sugerase să plece imediat ce steguleţele roşii de pe problematica justiţiei au fost înlăturate, a devenit ţinta politicienilor „agasaţi“ de reformă şi, aproape concomitent,

a Antenelor lui Dan Voiculescu. Spre manipularea opiniei publice, Antenele au adus pe ecran un bărbat, personaj masiv, înalt, spătos, cu voce primitivă, care a depus „mărturie“ în direct că, înainte de 1989, pe vremea când era procuroare, Monica Macovei „l-a bătut cu furie o noapte întreagă“.

Jurnaliştii din studio n-au pus o clipă la îndoială aşa-zisa mărturie, dimpotrivă, au potenţat-o, ambalându-se în comentarii acuzatoare şi grăbindu-se să tragă concluzia că, în atari condiţii, Monica Macovei nu are ce căuta la Justiţie. În paralel, în Senatul României, Partidul Conservator, condus de Dan Voiculescu,

dar şi patronul Antenelor depunea o moţiune de cenzură contra ministrului Macovei, moţiune îmbrăţişată de majoritate, ca semn al apetenţei pentru reformă în Justiţie.

Bogdan Chireac, editorialist la ziarul Gândul, a utilizat paginile publicaţiei la care lucra în folosul afacerilor derulate de firma la care era acţionar; firma primise de la stat (2007), fără licitaţie, contracte în valoare de 24 milioane de euro, iar în 2005, Chireac scrisese un editorial împotriva concurenţei. După plecarea sa de la Gândul, jurnalistul nu a primit nicio sancţiune de la breaslă.

Dimpotrivă. Staffurile de conducere ale canalelor de ştiri Realitatea TV şi Antena 3 l-au găsit perfect adecvat pentru a fi invitat cvasipermanent al talk-show-urilor politice. În ultima vreme, în operaţiunea de demolare a Elenei Udrea, de fapt, a preşedintelui Traian Băsescu, Bogdan Chireac face un joc stânjenitor: discursul său „critic“ la Udrea se topeşte într-o apărare prost deghizată.

În redacţii circulă zvonul, de necrezut, că Udrea şi-ar fi plătit serviciile. Bogdan Chireac a fost găsit ca „bun“, însă, chiar şi de televiziunea publică, unde şi-a negociat o emisiune politică.

În 27 februarie, 2007 ziarul Ziua (director: S.R. Stănescu, fost informator al Securităţii, patron SOV sau Dinu Patriciu) publica pe prima pagină, cu litere groase, un text imund, intitulat Liicheanu. Autorul, un oarecare Ion Spânu, remarcat ulterior doar prin contribuţiile sale elucubrante de pe OTV la cazul Elodia, îl acuza pe Gabriel Liiceanu că l-ar fi plagiat pe Heidegger, că şi-ar fi ascuns trecutul comunist, că este un impostor etc.

Titlul articolului face referire directă la Apel către lichele, publicat de G. Liiceanu la începutul lui ‘90. „Dezvăluirea“ nu aduce probe, este o însăilare de insulte, calomnii şi defăimări. Cheia afacerii însă este împroşcarea cu noroi a lui G. Liiceanu, pentru faptul că, în fruntea unui grup de intelectuali, semnase un apel catalogat drept pro Traian Băsescu (ajuns între timp adversar al lui Roşca & Patriciu & Vantu).

Nici Cotidianul, înainte de venirea lui Nistorescu, înscris în categoria quality, n-a ezitat să titreze un apel, preluat pe „surse“, Intelectualii pun tunurile pe Băsescu, deşi tunurile erau puse pe ilegalităţile patronate de Aurelian Bondrea la USH.

Joi, 27 august, în plină Ora de foc, la Realitatea TV intră bomba: „Ministrul Educaţiei a fost convocat de urgenţă la o întâlnire la Palatul Victoria“. Realizatorii (A. Ursu şi O. Stanca) încep supoziţiile, o specialitate a casei, deşi în platou unul dintre invitaţi, Victor Ponta, chicoteşte, iar un altul, Radu Berceanu, mustăceşte.

Va fi sau nu remaniată Andronescu? Etc. Nu, explica Ponta râzând, e ziua cuiva şi ministrul Andronesu a fost invitată la o cupă de şampanie… Prezent în platou, Emil Hurezeanu, directorul general al trustului, a comentat cu înţeles: „aşa am mai pierdut un news alert“. Tot News Alert fusese şi aterizarea pe Otopeni a echipei de fotbal Real Madrid care a întrerupt momentul de evocare al Monicăi Lovinescu, la moartea acesteia.

Postare pe site-ul Realitatea TV, marţi, 25 aug., a.c., ora 23:32: „Acum însă mi-a trecut prin minte ceva şi mai trist, că noi, cetăţenii, nu avem şansa unei prese adevărate, măcar un post TV imparţial, măcar un ziar care să nu fie aservit. (…) De asta sunt tristă şi tot intervin cu mesaje, asta mă doare cel mai tare, nu mai putem avea încredere că măcar presa ne informează, şi nu ne manipulează.“ //

RODICA PALADE

* * *

Despre ştiaristică

Cu copiii mei sunt în etapa în care încerc să-i ajut să-şi reprezinte cât mai bine, cât mai relevant lumea care-i înconjoară, cu particularităţile şi generalităţile sale. Ei îşi culeg unele informaţii de la ştiri, însă lumea pe care ştirile de la noi le-o creează e mai degrabă confuză.

Ştiariştii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariştii de ştiri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută şi difuzează astăzi ştiri. Deşi ştirile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzaţia pe care mi-o creează adesea e că ştirile de la noi îşi creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spaţiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de ştiaristică m-a trimis, prin contradicţie, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Ştiri pe care le poţi folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipseşte în România, şi pentru mine, şi pentru copiii mei. Îmi lipsesc ştiri care să îmi folosească realmente la ceva.

Mult mai potrivit pentru peisajul media românesc mi s-ar părea sloganul: „News as an excuse“. Pentru că aşa pare – că ştirile folosesc, mai degrabă, ca o scuză, un pretext pentru interminabile şi inutile divagaţii şi răs-răstălmăciri ale unor chestiuni lipsite oricum, din start, de substanţă sau utilitate.

Mă întreb, din postura de destinatar al ştirilor: oare, când cineva stabileşte ierarhia ştirilor într-un vehicul media, ia în considerare şi acest criteriu: dacă informaţia respectivă foloseşte cuiva din public la ceva? Mie-mi foloseşte la ceva să ştiu ce face Elena Udrea de dimineaţă până seara? Sau Ludovic Orban, sau Bănicioiu, sau…

Poate premisa întrebării de mai sus nu e corectă. Sunt eu, ca parte a publicului larg, destinatarul prim al ştirilor? Sau destinatari mai importanţi ai ştirilor excesive cu politicieni sunt tocmai restul politicienilor? Sentimentul pe care îl am ăsta e: că sunt făcut spectator la un schimb de ştiri între oameni care n-au nimic de-a face cu mine sau cu ceva ce mie mi-ar fi util.

Cred că o porţiune mare din prăpastia care s-a creat vine şi din faptul că mass-media s-au întrepătruns atât de puternic cu politica încât aproape au ajuns una cu ea. Respiră prin ea, trăiesc pentru ea şi de pe urma ei. În Occident, rolul mass-media e de curea de transmisie de jos în sus – preia problemele oamenilor şi le aduce în atenţia celor care îi conduc pentru a le rezolva.

La noi, e exact pe dos – orice frecuş sau ocheadă între doi potentaţi ai zilei sunt umflate şi împrăştiate în spaţiul public ca şi cum ar fi o soluţie la vreuna dintre problemele noastre. În fapt, sunt doar cârpeli pentru problemele lor.

De mai mult timp, am renunţat să mă mai uit la talk-show-uri. M-am restrâns la ştiri. Treptat, renunţ şi la ele pentru că mi se arată din ce în ce mai irelevante. Vorbesc despre lupte care nu sunt ale mele şi care nu vreau să-mi consume timp din viaţă. Şi îmi pare rău că am ajuns în acest punct.

Pentru că sunt convins că şi în România, ca în orice altă ţară din lume, se întâmplă în fiecare zi lucruri pe care, dacă le-aş afla, mi-ar fi de ajutor. Aş progresa cumva, mi-ar fi mai bine. Aş putea discuta cu oameni din jur despre cum să ne construim mai bine vieţile, educaţia, afacerile, carierele, în funcţie de noutăţile momentului.

Cu noutăţile care apar acum la noi, la ştiri, nu prea am ce să fac. Cu politicieni care se atacă în fiecare zi n-am ce să fac. Cu planuri care nu devin niciodată realitate n-am ce să fac.

Cu legi care se schimbă după trei zile prin ordonanţe de modificare şi pe care oricum nu le respectă nimeni n-am ce să fac. Cu declaraţii sindicale fără subiect şi predicat nu am ce să fac. Cu ştiri sportive care sunt mai mult despre patroni decât despre sportivi n-am ce să fac. Cu toate detaliile despre viaţa mai mult sau mai puţin intimă a vedetelor n-am ce să fac.

Mass-media de conţinut (nu mă refer, deci, la tabloide) se vaită de o scădere continuă a publicului. Poate regândirea manierei de ştiaristică şi segmentarea mai inteligentă a publicului-ţintă ar fi o soluţie de revenire. Nu se poate ca ţara asta să fie populată numai cu oameni interesaţi de nimicuri frivole, cărora să le fie indiferent cu ce rămân după o pagină sau o jumătate de oră de ştiri.

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s