Georgia

Radiografia „conflictelor îngheţate”

Dmitri Rogozin, ambasadorul Rusiei la NATO, a comparat criza din Osetia de Sud cu cea din vara lui 1914, când a izbucnit primul război mondial, iar pe preşedintele Georgiei, Mihail Saakasvili, cu nationalistul sârb Gavrilo Princip, care, asasinându-l pe prinţul moştenitor Franj Ferdinand, a oferit pretextul pentru declansarea razboiului.

Alti demnitari, dar mai ales analisti si comentatori, in urma incursiunii tancurilor rusesti in Georgia si a reactiei Occidentului, s-au grabit sa proclame declansarea unui nou Razboi Rece. Pentru media rusa si cea din tarile prietene, Caucazul este mormantul hegemoniei americane si locul de nastere al lumii cu mai multi poli de putere.

Pentru Vladimir Putin, premierul Rusiei, razboiul din Caucaz este o diversiune pusa la cale de administratia republicana de la Washington pentru a-l sprijini pe unul dintre cei doi competitori la fotoliul de presedinte al Statelor Unite, cu ocazia alegerilor din noiembrie.

Pana ce expertii se vor convinge de impactul razboiului din Caucaz asupra echilibrului mondial de putere, merita subliniat faptul ca ideologia a disparut din noua confruntare. Ambele tabere vorbesc cu aceeasi dezinvoltura despre democratie.

SUA lauda progresele Georgiei si Ucrainei pentru succesele in construirea unei democratii functionale, in timp ce Rusia le critica pentru imperfectiunea democratiei, citand din rapoartele Freedom House. Kremlinul a invatat sa utilizeze dezbaterile pluraliste, de­mocratia occidentala in interesul sau, promovandu-si cu relativa usurinta proiectele prin manipularea cinica a electoratului.

Miza noului conflict este, inainte de toate, geopolitica si priveste controlul asupra spatiului ex-sovietic. Moscova incearca sa recastige controlul asupra lui, pierdut odata cu „revolutia trandafirilor” din toamna lui 2003, si sa inlature influenta SUA din acest spatiu. Recastigarea controlului asupra spatiului ex-sovietic este vitala pentru Rusia,

daca vrea sa devina un pol de putere intr-o lume multipolara, dupa ce hegemonia SUA va fi apus. Tocmai de aceea, nu presupune analize sofisticate raspunsul la in­­trebarea: care va fi urmatoarea tinta a Kremlinului? Fara indoiala ca va fi Ucraina presedintelui prooccidental Viktor Iuscenko, unde se anunta, de pe acum, o criza politica de proportii, care ar putea arunca tara in haos pentru multe luni de zile.

Izbucnirea crizei din Caucaz a fost o surpriza doar pentru cei care nu urmaresc evolutiile din spatiul ex-sovietic. Presa internationala a relatat, inainte de 8 august, cum serviciile secrete ruse, utilizand diverse structuri mafiote, au declansat razboiul cibernetic impotriva Georgiei, inca de la mijlocul lunii iulie.

Pe pagina web a parlamentului de la Tbilisi se putea vedea o caricatura a presedintelui Saakasvili, infatisat precum Hitler. Un atac similar a fost orchestrat din Rusia impotriva Estoniei, in 2007. In saptamanile dinaintea izbucnirii razboiului au avut loc mai multe ciocniri soldate cu morti si raniti, au fost arestati 4 militari georgieni „pentru spionaj” si mai multi osetini pentru „contrabanda cu narcotice”.

Die Tageszeitung (5 august, sub semnatura lui Bernhard Clase) si The Times (6 august, articol semnat de Bronwen Maddox) scriu despre evacuarea a 500 de copii osetini din zonele unui potential conflict, numarul evacuarilor efectuate inaintea serii zilei de 7 august ridicandu-se la circa 2.500. La randul ei, presa rusa a relatat saptamani la rand despre pregatirile de razboi din Osetia de Sud.

Discutabila este si victoria Rusiei. Nimeni nu contesta ca este o victorie tactica impotriva Georgiei, insa aceasta victorie a aruncat Rusia in izolare pe arena internationala. Pana si aliatii traditionali ai Moscovei din Occident, Berlinul si Parisul (care la Summit-ul NATO de la Bucuresti s-au impotrivit acordarii Membership Action Plan Georgiei si Ucrainei), au fost jenati de reactia fara ma­sura a Kremlinului.

Cat priveste retorica agresiva a tandemului Medvedev-Putin, potrivit careia Rusia este gata sa infrunte Occidentul daca va fi nevoie, ea este… doar un exercitiu retoric. Economia rusa depinde, intr-o masura covarsitoare, de Occident. In doar cateva zile, actiunile companiilor rusesti s-au prabusit cu 36%, pierzand 500 de miliarde de dolari

SUA, o suma apropiata ca valoare de totalul rezervelor de valuta ale Rusiei, de 580 de miliarde dolari, ce provin din exporturile de hidrocarburi. In doar cateva ore de la izbucnirea conflictului, 16 miliarde de dolari au fost scosi din Rusia. Cat despre capabilitatile armatei ruse, ar trebui retinut ca bugetul apararii, de care este atat de

mandru Kremlinul, reprezinta doar 7% din bugetul apararii SUA. Cu ase­menea cifre, orice pretentie privind moartea hegemoniei SUA si nasterea lumii multipolare, in care Rusia sa fie un pol important, este putin serioasa.

Georgia este un stat situat in regiunea Muntilor Caucaz, cu un relief predominant muntos, zonele populate fiind, in principal, cele depresionare sau litorale. Se invecineaza spre nord cu Federatia Rusa, spre est cu Azerbaidjan, spre sud cu Armenia, la sud-vest cu Turcia, iar in est are iesire la Marea Neagra.

Georgia se intinde pe o suprafata de 69.700 de km² si are capitala la Tbilisi (1.073.000 de locuitori). Pe teritoriul Georgiei se afla o regiune autonoma (Osetia de Sud, cu capitala la Tinvali) si doua republici autonome (Abhazia, cu capitala la Suhumi, si Adjaria, cu capitala la Batumi).

Populatia Georgiei, fara cea a Osetiei de Sud si a Abhaziei, este, conform autoritatilor georgiene, de 4.395.000 de locuitori, principalul grup etnic fiind cel georgian (83,8% din populatie). Pe lnga georgieni, din structura etnica mai fac parte si azeri (6,5%), armeni (5,7%), rusi (1,5%), turci, osetini, greci, kurzi, abhazi.

Conform autoritatilor din Abhazia (teritoriu cu o suprafata de 8.432 km²), in urma unui recensamnt nerecunoscut de Tbilisi, regiunea ar avea o populatie de 216.000 locuitori, dintre care 43,8% s-au declarat abhazi, 21,3% georgieni, 20,8% armeni si 10,8% rusi.

In ceea ce priveste Osetia de Sud (teritoriu cu o suprafata de 3.900 km²), populatia regiunii ar fi, conform unor statistici neoficiale, de aproximativ 70.000 de locuitori. Dintre acestia, aproximativ sunt 45.000 sunt osetini, iar 20.000 georgieni. De remarcat este faptul ca aproximativ 70% din populatia Osetiei de Sud detine pasapoarte rusesti.

Adjaria (teritoriu cu o suprafata de 2.900 km²) se desfasoara la granita cu Turcia si are o populatie de aproximativ 376.000 de locuitori, dintre care 63% crestin-ortodocsi si 30% musulmani.

Principala religie in Georgia este crestinismul ortodox (82% din populatie), dar o pondere importanta o are si islamismul (10% din populatia Georgiei).

Reaprinderea conflictelor din Georgia (1989-1991)

10 noiembrie 1989 – Sovietul deputatilor poporului din Regiunea Autonoma Osetia de Sud a proclamat autonomia in cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgia. Autoritatile de la Tbilisi au declarat ilegal acest act. In ciocnirile armate care au urmat intre detasamentele formate de cele doua parti au murit pna la 5.000 de oameni. Capitala regiunii autonome, Tinvali, a fost asediata de fortele georgiene.

20 iunie 1990 – Sovietul Suprem al RSS Georgia a anulat toate legile si actele normative adoptate dupa 1921.

25 august 1990 – Declaratia Sovietului Suprem de la Suhumi privind suveranitatea de stat a Abhaziei.

20 septembrie 1990 – Declaratia privind suveranitatea Osetiei de Sud.

10 decembrie 1990 – Autoritatile georgiene au suprimat autonomia Osetiei de Sud, anuntnd infiintarea regiunii Tinvali pe teritoriul acesteia.

6 ianuarie 1991 – A reizbucnit conflictul armat dintre georgieni si osetini, care a continuat pna la 14 iulie 1992 si s-a incheiat cu semnarea acordurilor de la Moscova privind incetarea focului si intrarea trupelor de mentinere a pacii din Comunitatea Statelor Independente in Osetia de Sud.

17 martie 1991 – Osetia de Sud si Abhazia au participat la referendumul organizat de Mihail Gorbaciov, votnd cu o majoritate covrsitoare pentru mentinerea Uniunii Sovietice. La invitatia conducerii sovietice, reprezentantii Abhaziei au participat la negocierile de la Moscova pentru reformarea URSS, in ciuda faptului ca Abhazia nu se numara printre cele 15 republici sovietice.

6 martie 1991 – Georgia si-a declarat independenta, iesirea din Uniunea Sovietica si revenirea la Constitutia din 1918.

Acest „dosar” explica geneza si evolutia conflictului din Osetia de Sud, analizeaza implicatiile razboiului ruso-georgian asupra echilibrului de putere din zona Marii Negre si asupra viitorului relatiilor dintre Occident si Rusia.

Tentatia nationalismului

Disputate de imperiile otoman si persan in Evul Mediu, principatele georgiene au intrat in componenta Rusiei la inceputul secolului al XIX-lea. Miscarea nationala georgiana s-a nascut tarziu, spre 1900. Dupa Revolutia din februarie 1917 si prabusirea dinastiei Romanov, miscarea nationala a intrat intr-o faza decisiva odata cu proclamarea Georgiei independente, la 26 mai 1918.

Infrangerea Puterilor Centrale in razboi a lasat Georgia sub ocupatie britanica, pana in iulie 1920, cand ultimii soldati englezi s-au imbarcat in portul Batumi. Condusa de socialisti mo­derati (mensevici), Georgia a avut o reala viata democratica, cu un Legislativ ales prin sufragiu universal, un sistem de partide tolerant si o justitie

independenta. Insa conditiile internationale n-au fost favorabile statalitatii georgiene. In razboi cu turcii, cu armenii, cu trupele alb gardiste, supusa blocadei economice, sabotata de bolsevici, Georgia a esuat, in cele din urma.

Un inceput ratat sub presiunea bolsevicilor

Initial, minoritatile, care reprezentau 30% din totalul populatiei, au primit un statut special si un sfert din locurile din parlamentul de la Tbilisi. Insa, dupa mai multe revolte ale minoritatilor inspirate de bolsevici, atitudinea fata de acestea s-a modificat radical. Mensevicii georgieni, luptand pentru supravietuirea statului, au imbratisat o

forma de nationalism radical, atat ca sursa de legitimare, cat si ca modalitate de mobilizare politica. Armenii, grecii, rusii, osetinii, abhazii au inceput sa se teama ca vor fi blocati in pozitii de inferioritate in noul stat. Criza economica si sociala, tensiunile nationale exploatate abil de catre bolsevici au condus la conflicte militare intre Garda Nationala Georgiana si detasamentele minoritatilor nationale.

Revoltele din regiunile abhaza si osetina au intrat in mitologia sovietica ca episoade importante ale luptei impotriva opresiunii mensevice. Iar suprimarea revoltei din Osetia (iunie 1920) este pana astazi interpretata de osetini, pe de o parte, drept genocid national si, de georgieni, pe de alta parte, ca prima tentativa de rapt teritorial. Dupa 1989, tot acest trecut va inunda presa georgiana si osetina, alimentand starea conflictuala.

Georgia a fost incorporata in granitele Rusiei bolsevice in 1921. Minoritatile, aliatele Moscovei in lupta impotriva guvernului mensevic de la Tbilisi, au primit statut aparte in cadrul Georgiei. La 31 martie 1921 a fost proclamata Republica Socialista Sovietica Abhazia, care insa prin tratatul din decembrie a fost inclusa in componenta RSS

Georgiene, pentru ca in 1931 sa fie transformata in Republica Socialista Sovietica Autonoma, in componenta Georgiei. Regiunea Autonoma Osetia de Sud a fost infiintata la 20 aprilie 1922.

Lavrenti Beria, conducatorul Georgiei sovietice, a initiat dupa 1930 o politica agresiva de asimilare a nationalitatilor negeorgiene care-si vor recapata drepturile abia dupa moartea lui Stalin (1953). Abhazii au adresat mai multe cereri de secesiune Moscovei, insotite de memorii cu „argumente istorice” (1956, 1967 si 1978),

solicitand chiar intrarea in componenta RSFS Ruse, insa Moscova s-a limitat la a dispune mici concesii in politica culturala si de cadre a RSS Georgia. In 1979, Institutul Pedagogic de la Suhumi s-a transformat in Universitatea Abhaza de Stat. Tentativa de a acorda un statut special limbii abhaze in republica s-a lovit de

impotrivirea georgienilor. Sansele de succes ale abhazilor erau nesemnificative cata vreme numarul lor abia daca depasea 15% pe teritoriul Abhaziei, unde erau natiune titulara.

Georgia pentru georgieni

Politica de glasnosti initiata de Mihail Gorbaciov a scos la suprafata si a amplificat tensiunile etnice din Georgia. Patrunsi de o adanca insecuritate nationala, georgienii au fost sedusi de o agresiva politica nationalista.

Pana si partidul comunist a incercat sa evite marginalizarea politica prin programe nationaliste, cum a fost Programul de Stat pentru Limba, adoptat in decembrie 1988, care a impus un test de limba georgiana pentru cei care vor sa ur­meze studii superioare in republica.

Era o amenintare pentru multe minoritati care nu stiau decat limba rusa. Crearea unitatilor militare compuse numai din etnici georgieni, proclamarea unei politici de colonizare a zonelor dominate de minoritati, lansarea sloganului „Georgia pentru georgieni” au nelinistit minoritatile nationale.

Conflictul georgiano-abhaz a izbucnit la 18 martie 1989, cand o „mare adunare” din satul Lahna (s-a vorbit de 30.000 de par­ticipanti) a adoptat o adresa catre Gorbaciov, interpretata de georgieni ca o sabotare a politicii guvernului de la Tbilisi, de a iesi din componenta URSS. Georgienii au vazut, din nou, in minoritatile nationale „coloana a cincea” a Moscovei in republica. La mitinguri si demonstratii se auzeau acum nu doar sloganuri anticomuniste si antisovietice, ci si impotriva minoritatilor nationale.

Sovietul Suprem de la Tbilisi a inceput sa anuleze toate tratatele care asigurau baza juridica a autonomiei Abhaziei, Osetiei de Sud si Adjariei, iar in august 1990 a adoptat o noua lege electorala, care interzicea partidelor regionale sa participe la alegerile parlamentare care se apropiau. Drept raspuns, la 25 august, Sovietul Suprem de la Suhumi a adoptat declaratia privind suveranitatea Abhaziei.

Castigarea alegerilor din octombrie 1990 de catre miscarea Masa Rotunda – Blocul Georgia Libera, condusa de Zviad Gamsahurdia, a contribuit la cresterea tensiunilor nationale. Personalitatea lui Gamsahurdia a jucat un rol important. Comparat de admiratori cu Vaclav Havel si de inamicii politici cu Nicolae Ceausescu, Gamsahurdia era un disident antisovietic cu lungi stagii in inchisori.

In 1974 a fost cofondator al Grupului Georgian de Initiativa pentru Drepturile Omului, iar in 1976 al Grupului Helsinki din Georgia. A publicat o serie de reviste in samizdat in care a militat impotriva coruptiei regimului comunist si impotriva rusificarii. Dupa moartea lui Merab Kostaava, intr-un suspect accident de masina, in octombrie 1989, Gamsahurdia a devenit conducatorul miscarii de redesteptare nationala, avand o viziune mesianica asupra viitorului Georgiei.

Nationalist si ortodox fanatic, Gamsahurdia isi fabrica argumente din istorie. In cursul discutiei asupra legii cetateniei, din vara lui 1990, Gamsahurdia a propus acordarea cetateniei doar celor ai caror stramosi au locuit in Georgia inainte de anexarea de catre Rusia, adica inainte de anul 1801.

In vara lui 1990, guvernul a elaborat o teorie a drepturilor minoritatilor, care au primit statut inferior pentru ca s-ar fi asezat mai tarziu pe teritoriul georgian. Tot acest curs politic impotriva minoritatilor a dus la boicotarea alegerilor parlamentare din octombrie de catre acestea.

Legiferarea in politica etnica cu utilizarea distinctiei „indigeni” vs. „colonisti” a dus la desfiintarea regiunii autonome Osetia de Sud, in decembrie 1990, si la izbucnirea razboiului. Guvernul de la Tbilisi a afirmat oficial ca osetinii au inceput sa soseasca in regiune doar in secolul al XIX-lea, ca au primit statutul de regiune autonoma de la

bolsevici drept rasplata pentru serviciile aduse in timpul Razboiu­lui Civil, cand au luptat impotriva georgienilor; drept urmare osetinii trebuie sa se duca in patria lor, Osetia de Nord, regiune autonoma din RSFS Rusa. Politica de omogenizare etnica a continuat cu incurajarea azerilor sa se stramute in Azerbaidjan si cu un acord incheiat

cu Daghestanul prin care se realiza un schimb de populatie, avari contra georgieni daghestanezi. In privinta georgienilor musulmani, cunoscuti drept adjari, guvernul a initiat un program de crestinare, ceea ce a starnit proteste indreptatite.

Gamsahurdia a castigat alegerile prezidentiale din mai 1991 cu scorul categoric de 87%, ceea ce demonstreaza sprijinul popular de care se bucura politica sa. Reactia ambivalenta fata de puciul din august 1991 de la Moscova, dispretul fata de opozitie, fata de intelectualitate si masurile autoritare adoptate au contribuit la formarea unei mari coalitii antiprezidentiale care dispunea de organizatii paramilitare.

In decembrie 1991, Georgia era paralizata de demonstratii si mitinguri de protest. Garda Nationala, subordonata formal presedintelui, a trecut de partea opozitiei si a asediat timp de doua saptamani, in plin centrul capitalei, cladirea parlamentului, unde s-a retras Gamsahurdia.

La 6 ianuarie 1992, presedintele fuge in Armenia, de unde se intoarce peste 10 zile, stabilindu-si baza la Kutaisi, in Mingrelia natala, de unde a incercat sa recucereasca puterea. Fara succes, insa. Insurgentii condusi de primul ministru si de seful Garzii Nationale au pus mana pe putere. De la Moscova, fostul prim-secretar al partidului comunist georgian intre 1972-1985, Eduard Sevardnadze, a transmis salutul sau noilor autoritati de la Tbilisi.

Ajuns presedinte cu ajutorul celor care l-au alungat pe Gamsahurdia, Sevardnadze a fost confruntat cu un razboi civil, impotriva zviadistilor (sustinatorii lui Gamsahurdia, activi si dupa moartea acestuia), cu un razboi in Abhazia, altul in Osetia de Sud si cu tensiuni in Adjaria.

Conflictele inainte de a fi inghetate

Pe fondul razboiului civil din Georgia, detasamentele Garzii Nationale si cele ale armatei regulate au intrat in Abhazia ur­marind partizani ai fostului presedinte Gamsahurdia. Detasamentele georgiene au sfarsit prin a se confrunta cu cele ab­haze. In noaptea de 13-14 august 1992, georgienii au ocupat Suhumi. Parlamentul abhaz a fost desfiintat.

Confederatia popoa­relor de munte din Caucaz, cu sprijin masiv rusesc, a venit in ajutorul Abhaziei. Fondata in octombrie 1991, pentru apararea impotriva „influentei hegemonice” a Rusiei, Confederatia a sfarsit prin a deveni instrumentul Moscovei, fiind antrenata si controlata, potrivit mai multor surse, de GRU. In cadrul Confederatiei si-a facut ucenicia Samil Basaev, dar si alti viitori „teroristi ceceni”. Confederatia era compusa din reprezentantii a 16 nationalitati musulmane din Caucaz si era condusa de Musa Sanibov.

In fiecare republica, Confederatia avea organizatii solide, infiintand detasamente militare inca de la inceputul anului 1992. In noiembrie 1992 si-a schimbat numele in Confederatia popoa­relor Caucazului, extinzandu-si activitatea si in Transcaucazia. Numarul combatantilor Confederatiei in Abhazia a variat in diversele faze ale razboiului intre 4.000 si 10.000. Trupele rusesti au luat parte la razboi, contribuind, alaturi de deta­samentele Confederatiei, la recucerirea capitalei Suhumi (27 septembrie 1993). Razboiul s-a soldat cu zeci de mii de victime, cele mai multe dintre georgieni, si peste 250.000 de refugiati, adica mai mult de jumatate din populatia regiunii. Abia la 15 mai 1994 s-a semnat acordul de incetare a focului, ceea ce a condus la desfasurarea unor forte de mentinere a pacii (UNOMIG), sub egida ONU, cu rol de monitorizare.

Cateva luni mai tarziu, la 4 noiembrie 1994, Abhazia a adoptat o noua Constitutie, prin care-si proclama independenta. Cea mai importanta enclava secesionista din intregul spatiu ex-sovietic, pentru pozitionarea strategica, accesul maritim, potentialul economic, Abhazia, desi de jure a fost parte a Georgiei, de facto s-a aflat sub controlul total al Rusiei.

Inceput cu o violenta extrema inca din 1990, conflictul din Osetia de Sud si-a pierdut din intensitate, continuand insa, in tot cursul anului 1992. Au alternat perioadele de incetare a focului cu momentele de tensiune maxima generate de diferite incidente armate. In iulie 1992 s-a semnat armistitiul, fara ca luptele sa inceteze.

Si totusi, in regiune, si-au facut aparitia trupe de mentinere a pacii din Rusia si observatorii OSCE. Rezultatul razboiului era pe masura: 93 de sate arse din temelie, peste 1.000 de morti, 60-70.000 de refugiati. Osetia de Sud a devenit o struc­tura administrativa capturata de structurile mafiote, in frunte cu generali pensionari rusi

din KGB si GRU. Supravietuieste doar datorita ajutoarelor financiare primite din Rusia, prin Osetia de Nord. Rusia nu doar plateste pensiile, ci asigura si putinele locuri de munca, ca personal civil angajat la bazele militare. 90% din populatia zonei are pasaport rusesc.

„Revolutia trandafirilor”

La 23 noiembrie 2003, printr-o revolutie pasnica, la care au participat protestatari „inarmati” cu trandafiri, Eduard Sevard­­nadze a fost inlaturat de la conducerea Georgiei. Sevardnadze, care s-a aflat vreme de aproape 30 de ani in structurile de conducere georgiene sovietice si independente, a parasit cladirea parlamentului pe usa din dos de teama ca va fi agresat de cei care ii cereau demisia.

Miscarea populara din noiembrie 2003, denumita mai tarziu „revolutia trandafirilor”, l-a adus la conducerea Georgiei pe Mihail Saakasvili, care, la alegerile din ianuarie 2004, a reusit sa obtina 96% din voturile georgienilor. Sustinut de Miscarea Nationala Unita (MNU), Saakasvili a intrat in cursa electorala cu un program numit „Georgia fara Sevardnadze” care anunta reforme radicale atat in politica interna, cat si in cea externa.

Programul electoral al lui Saakasvili avea printre obiective reunificarea teritoriala a Georgiei, eliminarea coruptiei si a saraciei, respectarea drepturilor omului, libertate de exprimare pentru mass-media. In politica externa, candidatul opozitiei se pronunta pentru apropierea statului georgian de UE si SUA, care erau vazute ca principalii sustinatori ai transformarii democratice a Georgiei.

Dupa alegerile legislative din martie 2004, MNU a obtinut majoritatea parlamentara, iar Saakasvili a dobandit un important sprijin pentru programul sau de reforma. In iunie 2004, guvernul de la Tbilisi a propus la Bruxelles, unei comisii a statelor care urmau sa sprijine eforturile de democratizare ale Georgiei, un pro­gram care stabilea 5 obiective de importanta nationala.

Cele 5 obiective constau in democratizarea institutiilor, asigurarea unei bune guvernari, dezvoltarea resurselor umane, protectia patrimoniului cultural, asigurarea integritatii teritoriale si a se­curitatii nationale. Pentru ca cele 5 obiective sa poata fi puse in aplicare, guvernul georgian si-a propus ca in perioada 2004-2005 sa elimine coruptia si managementul defectuos, sa instaureze sta­bilitatea, sa reduca saracia si sa promoveze cresterea economica.

In acest context, noul regim politic de la Tbilisi a initiat o ampla reforma a justitiei si a fortelor de politie cu sprijinul UE, cu scopul de a pune capat traficului de persoane si narcotice si de a elimina practica spalarii banilor.

Dupa schimbarea de regim de la Tbilisi economia georgiana a inregistrat cresteri semnificative. Primele progrese s-au facut in 2004, cand investitiile directe ale Occidentului in sectorul energetic au determinat cresterea PIB cu 9,4% in prima jumatate a anului 2004. Peste 4 ani, Banca Mondiala a apreciat in doua ra­poarte (Doing Business si Anti-Corruption in Transition 3) ca economia Georgiei inregistreaza unul dintre cele mai accelerate ritmuri de reforma din lume.

In ceea ce priveste libertatea de exprimare si independenta mass-media, Legislativul de la Tbilisi a adoptat, in iunie 2004, o lege care prevede respectarea celor doua libertati fundamentale.

Tot in 2004, Saakasvili a incercat, pentru prima data, sa realizeze unificarea teritoriala a Georgiei. Soldatii georgieni au reusit sa inlature fortele care-l sustineau pe Aslan Abasidze, liderul Adjariei, o regiune semiautonoma din Georgia, care nu recunoscuse autoritatea regimului Saakasvili. Dupa evenimentele din 2004, Adjaria s-a transformat intr-un exemplu de succes pentru unificarea Georgiei. Alegerile locale din Adjaria au fost cas­tigate de Miscarea Nationala a lui Saakasvili, iar noile autoritati au recunoscut autoritatea presedintelui asupra guvernului regional.

In 2007, regimul Saakasvili a intampinat primele probleme serioase la nivel intern. Fortele de politie si securitate au respins prin violenta, la 7 noiembrie, o manifestatie a opozitiei care critica arestarea fostului ministru al Apararii, Irakli Okruasvili, care formulase acuzatii de coruptie la adresa lui Saakasvili.

Protestul initiat de 9 partide de opozitie l-a determinat pe Saakasvili sa instaureze starea de urgenta si sa renunte la functia de presedinte. In ianuarie 2008, Saakasvili a candidat pentru un nou mandat prezidential si a iesit castigator, din primul tur, cu un procent de vot mult scazut fata de performanta din 2004 (53% din voturi).

In politica externa, regimul condus de Saakasvili a reconfigurat relatiile cu UE si SUA. In iunie 2004, Georgia a fost inclusa in PEV (Politica Europeana de Vecinatate), un program al UE care gestioneaza relatiile cu vecinii aflati la granitele comunitatii. Participarea Georgiei la PEV a permis implicarea UE in regiunea Caucazului de Sud prin EIDHR (Instrumentul European pentru Democratie si Drepturile Omului), program prin care comunitatea europeana acorda sprijin societatii civile georgiene si suport pentru trupele georgiene care fac parte din Comisia Comuna de Control.

Dupa 2004, SUA au devenit cel mai mare donator al Georgiei, cu peste un miliard de dolari pe an, iar Georgia s-a transformat intr-unul dintre partenerii americanilor in lupta impotriva teroris­mului.

Astfel, Georgia a participat la operatiunile Enduring Freedom din Afganistan si Libertate pentru Irak, initiate de coalitia antiterorista din jurul SUA. In 2005, presedintele George Bush a vizitat Tbilisi, prilej cu care a exprimat sustinerea SUA pentru „revolutia trandafirilor” si eforturile de democratizare ale lui Mihail Saakasvili.

In acelasi timp, SUA au sprijinit Georgia in eforturile de a obtine, in 2006, un dialog intensificat cu NATO si MAP (Membership Action Plan) la summit-ul Aliantei desfasurat la Bucuresti in 2008. In plus, SUA au acordat sprijin militar autoritatilor de la Tbilisi si au construit impreuna cu state membre ale UE doua conducte energetice (Baku-Tbilisi-Ceyhan si Baku-Tbilisi-Erzerum).

Relatiile pe care Rusia le-a dezvoltat cu Georgia dupa „revolutia trandafirilor” au devenit tensionate. In septembrie 2006 Rusia a restrictionat fluxurile financiare din Georgia si a facut presiuni asupra etnicilor georgieni de pe teritoriul sau ca raspuns la arestarea de catre Tbilisi a 4 spioni rusi.

In plus, Kremlinul si-a retras diplomatii din Georgia si a expulzat cetateni georgieni din Rusia. Presiunile economice exercitate de Moscova la adresa ve­cinului sau au continuat in noiembrie 2006 cu dublarea pretului la gazul pe care compania ruseasca Gazprom il furniza Georgiei.

In acelasi timp, Rusia a incurajat miscarile separatiste din Abhazia si Osetia de Sud, sustinand prin vocea purtatorului de cuvant al Ministerului de Externe, Mihail Kaminin, ca nu respecta integritatea teritoriala a Georgiei. O sursa importanta de tensiune intre cele doua state a fost candidatura Georgiei la NATO, obiectiv care a determinat reactii dure din partea Moscovei, intrucat, potrivit oficialilor de la Kremlin, prezenta Aliantei la gra­nitele Rusiei este vazuta ca o amenintare.

In aprilie 2008, dupa Summit-ul NATO de la Bucuresti, Vladimir Putin, aflat inca in functia de presedinte al Rusiei, a cerut guvernului rus sa stabilesca legaturi oficiale cu regimurile din regiunile separatiste si a sporit numarul soldatilor rusi din Abhazia.

Mihail Saakasvili este un bun cunoscator al vietii politice georgiene, cu o vasta experienta pe bancile parlamentului de la Tbilisi, in care a devenit membru pentru prima data in 1995, si cu o scurta cariera de ministru al Justitiei. Posesor al unui masterat in drept la Columbia University si al unui doctorat in drept la Georgetown University, Saakasvili s-a implicat in semnarea primului acord de incetare a focului dintre osetini si georgieni si in incheierea unor intelegeri cu privire la schimbul de prizonieri dintre abhazi si georgieni. In 1999, Saakasvili a fost fost ales sef al delegatiei georgiene la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE).

Peste un an, in ianuarie 2000, Mihail Saakasvili a devenit vicepresedinte al APCE. In 2001, Saakasvili a format partidul Miscarea Nationala Unita, ca forta de opozitie care si-a inscris in program ca principal obiectiv eliminarea coruptiei. In perioada 2002-2003, Mihail Saakasvili a fost ales presedinte al Consiliului local din Tbilisi, cu o platforma electorala numita „Tbilisi fara Sevardnadze”.

Mecanisme de solutionare a crizelor din Osetia si Abhazia

Primele initiative de solutionare a conflictului din Osetia de Sud au apartinut Rusiei care a mediat incheierea unui acord de incetare a focului. Acordul prevedea crearea unei Comisii Comune de Control, compusa din reprezentanti ai Rusiei si Georgiei,

emisari ai Osetiei de Nord si Osetiei de Sud, si formarea unor trupe de mentinere a pacii cu aceeasi compozitie etnica. Trupele de mentinere a pacii, puse sub comanda Rusiei, si comisia tre­buiau sa actioneze sub supravegherea unor observatori ai OSCE (Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa).

Misiunea observatorilor OSCE a constat in „promovarea negocierilor intre partile aflate in conflict, monitorizarea activitatii trupelor de mentinere a pacii, asistenta pentru guvernul georgian pentru a-si indeplini angajamentele cu privire la respectarea drepturilor omului, asigurarea suprematiei legii si democratizare”.

In 1993, Georgia a devenit membru al CSI, fapt care a permis stabilirea unor baze militare rusesti pe teritoriul acesteia. In timpul regimului Sevardnadze, Rusia a incurajat actiunile separatistilor osetini, iar prezenta trupelor sale in Georgia a ingreunat actiunile misiunii OSCE.

Totusi, in 1999, cu ocazia Summit-ului OSCE de la Istanbul, Occidentul a reusit sa determine Moscova sa accepte un acord de retragere a soldatilor sai de pe teritoriul georgian. Ultimii soldati rusi au plecat din Georgia in 2007, dupa ce Moscova a amanat de mai multe ori retragerea trupelor sale. In teritoriile separatiste ale Osetiei de Sud si Abhaziei prezenta soldatilor rusi a fost pastrata, sub pretextul ca acestea sunt trupe de mentinere a pacii.

Procesul de solutionare a conflictului din Osetia de Sud a intrat intr-o noua etapa odata cu venirea la putere a lui Mihail Saakasvili. In 2004, Saakasvili a propus fara succes autoritatilor de la Tinvali acordarea statutului de autonomie in cadrul statului georgian, iar in 2007, Tbilisi a incercat sa-si restabileasca autoritatea in regiune prin initerea unor operatiuni militare. Dupa aceste esecuri, presedintele Georgiei a recomandat constituirea unei comisii care sa se ocupe de solutionarea conflictului, pornind de la premisa ca Osetia de Sud este parte a teritoriului georgian. Autoritatile osetine au respins si acesta oferta. Eforturile lui Mihail Saakasvili au fost dublate de intruniri ale Comisiei de Control care, dupa intalnirile din 2007 si 2008, nu a reusit sa ajunga la un acord.

Eforturile de solutionare a conflictului din Abhazia au inceput in octombrie 1992, cand ONU a trimis in regiune misiunea UNOMIG (Misiunea de Monitorizare a Natiunilor Unite in Georgia) cu scopul de a observa modul in care se vor derula evenimentele in zona, in contextul proclamarii independentei de catre regiunea separatista.

Pana la un punct, scenariul dupa care s-au desfasurat evenimentele in Abhazia seamana cu cel initiat de Moscova in Osetia de Sud. In 1994, Rusia a mediat un acord de incetare a focului, care permitea prezenta unor trupe de mentinere a pacii sub aparenta supraveghere a CSI.

La nivel international, negocierile s-au purtat cu participarea ONU si sub monitorizarea OSCE si a Grupului de Prieteni (SUA, Germania, Marea Britanie, Franta si Rusia). In 2005, in solutionarea conflictului s-au implicat Statele Baltice, Bulgaria, Polonia si Romania, in cadrul grupului Prietenii Georgiei.

Cu prilejul intalnirilor organizate in Germania si Elvetia, cele 6 state au cerut partilor implicate in conflict sa puna capat ostilitatilor si initierea de noi negocieri. In 2008, Mihail Saakasvili a oferit, fara succes, autoritatilor de la Suhumi recunoasterea autonomiei Abhaziei in cadrul statului georgian si trimiterea de reprezentanti abhazi in Executivul si Legislativul de la Tbilisi.

Rusia – politica de putere

Care au fost obiectivele politice pe care Rusia le-a urmarit prin agresiunea impotriva Georgiei? Moscova si-a propus sa-si reafirme suprematia geopolitica in spatiul care in mod traditional este considerat in imaginarul elitelor ruse ca reprezentand sfera sa legitima de dominatie strategica – strainatatea apropiata.

Asistam de fapt la restauratia unei anumite logici de interactiune cu restul sistemului international: politica de mare putere (great power politics). Kremlinul traieste si reactioneaza parca ghidat de un sindrom postimperial de recuperare a capitalului de influenta geopolitica pierdut in 1990.

Prin reactia disproportionata impotriva Georgiei, Moscova a aratat ca are vointa politica de a-si folosi resursele de putere pentru a-si intimida vecinii, expunand limitele garantiilor pe care lumea euroatlantica este pregatita sa le ofere acestora. In perspectiva, mesajul dat Occidentului nu lasa loc de interpretare: strainatatea apropiata trebuie sa ramana in afara NATO si a influentei Statelor Unite;

nu va atingeti de Ucraina si Georgia. Prin Georgia s-a urmarit tactic transmiterea unui avertisment strategic (urmeaza Ucraina).

Presedintele Medvedev enunta la 31 august un principiu care urmeaza sa ghideze politica sa externa, fiind totodata si un foarte serios avertisment pentru Vest: „sunt regiuni in care Rusia are interese privilegiate. Aceste regiuni adapostesc state cu care impartim relatii istorice speciale si de care suntem legati impreu­na ca prieteni si vecini. Vom acorda o atentie speciala acestor regiuni pentru a consolida legaturi de prietenie cu vecinii nostri apropiati”.

Cu alte cuvinte, Occidentul sa stea departe! Si daca, totusi, lumea euroatlantica indrazneste sa se extinda in aceste zone care sunt sensibile pentru securitatea Rusiei si unde se afla numerosi etnici rusi (posesori printre altele si de pasapoarte rusesti)? Medvedev continua nu mai putin amenintator: „protejarea vietilor si a demnitatii cetatenilor nostri, oriunde s-ar afla acestia, este o prioritate de necontestat pentru tara noastra.

Deciziile noastre de politica externa vor avea in vedere aceasta necesitate. Vom proteja interesele comunitatii noastre de afaceri de peste hotare. Trebuie sa fie foarte clar tuturor ca vom raspunde oricarui act de agresiune impotriva noastra”. Acest ultim argument formulat de catre presedintele Rusiei este cel care a fost folosit pentru a conferi legitimitate interventiei armatei ruse pe teritoriul Georgiei.

Pe de alta parte, insa, Rusia a dorit sa arate ca nu mai este puterea anilor ‘90 care priveste neputincioasa cum Statele Unite si Europa adopta politici care ii afecteaza cele mai sensibile interese de securitate fara a avea cum sa reactioneze altfel decat simbolic (extinderea NATO, independenta Kosovo, desfasurarea scutului antiracheta in statele din Europa Centrala). Rusia s-a in­­tors in politica mondiala.

Nu mai este puterea in declin a anilor ‘90, ci un actor in plina ascensiune cu obiective revizioniste. Ce vedem astazi este doar o etapa a unui proces initiat de presedintele Putin, in februarie 2007, la München. Tinta revizionismului este intreaga relatie pe care Rusia a dezvoltat-o cu lumea euroatlantica pe parcursul deceniului trecut.

Se incearca redefinirea sau pur si simplu abandonarea acelor instrumente negociate cu Vestul intr-o perioada de slabiciune si percepute astazi de catre noua elita ca limitnd spatiul de manevra si de afir­mare al unei mari puteri.

Toate actiunile recente ale Moscovei de contestare a unor instrumente esentiale si care definesc interactiunea Rusiei cu Occidentul trebuie intelese din perspectiva unei mari puteri aflate in cautarea recunoasterii prestigiului de alta data. Ordinea internationala articulata pe parcursul anilor ’90 reflecta o logica exclusiva de maximizare a intereselor comunitatii euroatlantice, consecinta fiind o diminuare considerabila a sentimentului de securitate si a capitalului de prestigiu asociat Moscovei.

In plus, la nivelul sistemului international exista o fereastra de oportunitate ce permite Rusiei sa conteste la scena deschisa pozitia de putere a statelor euroatlantice. Puterile emergente – Brazilia, Rusia, India si China – par sa conteste astazi hegemonia internationala a Statelor Unite. Avansam incet, dar sigur spre un sistem multipolar in care asistam la o dispersie a puterii si a capa­citatii de a modela relatiile internationale dinspre lumea euroatlantica spre puterile emergente. Mai mult, capacitatea Europei si a Statelor Unite de a influenta semnificativ evenimentele din Caucaz este relativ redusa: America poarta concomitent doua razboaie, in Afganistan si Irak; Europa institutionalizata se afla in plina criza identitara pe fondul respingerii de catre Irlanda a Tratatului de la Lisabona; atat UE, cat si NATO sunt suprasolicitate operational in Balcani si Afganistan.

Un astfel de context ofera Rusiei oportunitatea de a-si specula potentialul de santaj prin presiuni tactice exercitate la adresa Europei si Statelor Unite. O serie de dosare de interes fundamental pentru Europa si Statele Unite reclama astazi sprijinul decisiv al Moscovei.

Exista cu precadere doua tipuri de vulnerabilitati, capabile sa consolideze capitalul de santaj al Rusiei in raport cu Occidentul: pe de o parte, dependenta energetica a statelor europene si, pe de alta parte, dependenta Europei si a Statelor Unite de votul Rusiei in Consiliul de Securitate, pe un set de dosare de o importanta cruciala, precum Kosovo, Darfur, Liban si mai ales Iran.

Rusii saluta interventia in forta impotriva Georgiei

Conform datelor unui sondaj de opinie, care a fost realizat in perioada 23-24 august 2008 de Fundatia pentru Opinia Publica (FOP) din Rusia, majoritatea populatiei – 75% – considera ca autoritatile ruse au luat o decizie corecta de a trimite armata rusa in Osetia de Sud, la data de 8 august, si doar 13% sunt de parere ca a fost o decizie gresita.

In privinta consecintelor acestui conflict, 34% considera ca atitudinea fata de Federatia Rusa, pe plan international, s-a inrautatit; 20% considera ca atitudinea fata de Rusia s-a schimbat spre bine, iar 21% – considera ca nu s-a schimbat.

60% dintre respondenti sunt de parere ca Rusia, in prezent, este o mare putere, in timp ce 26% considera ca Rusia nu poate fi numita o mare putere. Cei care cred ca Rusia poate fi numita o mare putere fac trimitere, de cele mai multe ori, la dimensiunile ei geografice (8%); consolidarea puterii statului (8%);

resursele natu­rale (7%); istorie, care a stabilit cu mult timp inainte locul Rusiei printre marile puteri („a fost dintotdeauna, este si va fi o mare putere” – 7%); autoritatea si influenta Rusiei pe plan international („fara participarea noastra nu se pot lua decizii in probleme impor­tante” – 6%); potentialul militar al Rusiei (6%);

este mentionata „politica externa flexibila” (3%); „patriotismul populatiei” (3%); „mostenirea istorico-culturala” (2%); „arma nucleara” (1%) etc.

Politica externa a Rusiei este vazuta de majoritatea populatiei din Rusia ca fiind foarte eficienta. Astfel, 50% dintre cei chestionati considera ca Rusia reuseste, in prezent, sa-si atinga mai des scopurile in politica externa, in timp ce 21% sustin ca nu reuseste. De asemenea, 50% din populatia Rusiei este de parere ca, in ulti­mii ani, atitudinea fata de Rusia, pe plan international, s-a im­­bunatatit, in timp ce despre o atitudine negativa fata de Rusia vorbesc 16% dintre cei chestionati, iar 25% sunt de parere ca atitudinea fata de Rusia, pe plan international, nu s-a schimbat. De asemenea, 85% dintre respondenti sunt de parere ca Rusia ar trebui sa-si propuna sa devina una dintre cele mai influente tari din lume.

Cronologia conflictului ruso-georgian

7 august – trupele georgiene patrund pe teritoriul Osetiei de Sud. In aceeasi zi trupele rusesti intra in regiunea separatista.

8 august – trupele georgiene preiau controlul asupra capitalei Osetiei de Sud, Tinvali. Armata rusa declanseaza primele raiduri aeriene pe teritoriul Georgiei. Soldatii rusi patrund pe teritoriul georgian. Presedintele Georgiei, Mihail Saakasvili, declara ca cele doua state se afla in stare de razboi.

9 august – Mihail Saakasvili decreteaza starea de razboi pe te­ritoriul Georgiei. Rusia anunta ca soldatii sai au preluat controlul asupra orasului Tinvali.

10 august – Georgia declara ca doreste semnarea unui armistitiu si ca soldatii sai s-au retras din Osetia de Sud. Nave de razboi ale Rusiei instaureaza o blocada maritima asupra portului georgian Poti. Autoritatile separatiste din Abhazia anunta mobilizarea fortelor armate.

11 august – ofensiva Rusiei continua. Ministrul de Externe al Frantei, Bernard Kouchner, se deplaseaza in Georgia si-i propune lui Mihail Saakasvili un acord de pace. Presedintele Georgiei accepta acordul propus de Franta. Autoritatile georgiene anunta ca trupele ruse au ocupat orasul Gori, aflat in centrul tarii.

12 august – dupa o intalnire cu presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, Dmitri Medvedev, presedintele Rusiei, afirma ca a acceptat planul de pace propus de francezi. Acordul de pace prevede: renuntarea la folosirea fortei ca mijloc de solutionare a conflictelor, incetarea ostilitatilor intre cele doua parti, retragerea trupelor rusesti si georgiene la linia ocupata inainte de 7 august, accesul liber la ajutorul umanitar, initierea de negocieri internationale cu privire la statutul Abhaziei si Osetiei de Sud.

15 august – Mihail Saaksvili semneaza acordul de pace mediat de presedintia franceza a UE. Secretarul de stat american, Condoleezza Rice, aflata la Tbilisi, cere Rusiei sa-si retraga trupele din Georgia si afirma ca SUA sustin integritatea teritoriala a statului georgian.

16 august – Rusia semneaza acordul de incetare a focului cu Georgia. Medvedev precizeaza ca o parte a trupelor ruse vor ramane pe teritoriul Georgiei pentru a „asigura masuri suplimentare de securitate”. Trupele ruse se afla la aproximativ 30 de km de Tbilisi.

17 august – Dmitri Medvedev ii da noi asigurari lui Nicolas Sarkozy ca trupele rusesti vor parasi Georgia. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, viziteaza Tbilisi, prilej cu care afirma sustinerea Berlinului pentru Georgia si cere Rusiei sa-si retraga soldatii din teritoriul georgian.

18 august – soldatii rusii ocupa pozitii din apropiere de Tbilisi, iar Kremlinul anunta ca va pastra „trupe de mentinere a pacii” in jurul Osetiei de Sud.

19 august – dupa o noua solicitare a lui Nicolas Sarkozy, Medvedev promite ca trupele ruse se vor retrage din Georgia pana la 22 august. Ministrii de Externe ai statelor membre ale Aliantei Nord-Atlantice condamna actiunile Rusiei in Georgia si anunta suspendarea Consiliului NATO-Rusia.

21 august – ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, afirma ca statul rus a incetat cooperarea militara cu NATO.

22 august – Moscova sustine ca trupele sale s-au retras de pe teritoriul Georgiei. Adjunctul sefului de Stat Major al Federatiei Ruse, Anatoli Nogovitin, declara ca in jurul Abhaziei si Osetiei de Sud vor fi create doua zone tampon in care se vor afla „trupe de mentinere a pacii” rusesti. Franta, SUA si Georgia acuza Rusia ca a incalcat acordul de incetare a focului.

23 august – Rusia refuza sa-si retraga soldatii din portul georgian Poti.

24 august – Franta solicita statelor membre UE decalarea summit-ului UE la care urma sa se discute relatia cu Rusia din perspectiva ultimelor evolutii din Caucaz, de la 5 septembrie pentru 1 septembrie.

25 august – cele doua Camere ale parlamentului rus adopta doua rezolutii prin care recomanda presedintelui Medvedev sa recunoasca independenta Osetiei de Sud si Abhaziei. Numeroase astfel de rezolutii s-au votat in trecut fara niciun fel de consecinte.

26 august – Dmitri Medvedev recunoaste independenta celor doua regiuni separatiste. Occidentul condamna unanim decizia presedintelui Medvedev.

27 august – Georgia isi recheama diplomatii de la Moscova. Angela Merkel ii cere presedintelui Medvedev sa respecte acordul de incetare a focului.

1 septembrie – la finalul Summit-ului de la Bruxelles, liderii europeni anunta ca UE va reconsidera relatiile cu Federatia Rusa si califica actiunile Rusiei in Georgia ca fiind „disproportionate”.

Limitele Europei

Cum era de asteptat, presedintia UE detinuta de Franta a trecut in avangarda efortului international de solutionare a crizei georgiene. Atat ministrul de Externe, Bernard Kouchner, cat si presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, s-au deplasat in regiune pentru a media conflictul.

Finalitatea baletului diplomatic al presedintiei UE intre Tbilisi si Moscova a culminat cu propunerea, la 12 august, a unui plan de solutionare a crizei in 6 trepte si acceptat de cele doua capitale: incetarea imediata a ostilitatilor, acordarea de ajutoare umanitare refugiatilor, monitorizarea retragerii trupelor ambelor parti la pozitiile de dinaintea izbucnirii ostilitatilor, revenirea la diplomatie.

Desi in comunicatul emis de presedintia Frantei pe 10 august se mai face referire la un punct, esential – respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a Georgiei – nu s-a reusit crearea unui consens al partilor asupra sa. La 26 august, Rusia a recunoscut oficial independenta republicilor separatiste Abhazia si Osetia de Sud. Consiliul European a condamnat in reuniune de urgenta, la 1 septembrie, decizia unilaterala a Rusiei de a recunoaste independenta enclavelor sepa­ratiste si a cerut respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a Georgiei.

De asemenea, Consiliul European a avertizat ca, pe fondul crizei din Georgia, relatiile dintre UE si Rusia au ajuns la o rascruce. UE isi reafirma sprijinul pentru planul propus la 12 august si decide suspendarea negocierilor pentru un nou Acord de Parteneriat cu Rusia, pana cand Moscova nu-si retrage trupele pe pozitiile detinute inainte de 7 august.

Ministrii de Externe ai NATO au anuntat, intr-o declaratie adoptata pe 19 august, ca o solutie a conflictului nu se poate baza decat pe respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a Georgiei recunoscute prin rezolutiile Consiliului de Securitate. Se considera, de asemenea, ca actiunea militara a Rusiei a fost disproportionata si in contradictie cu o misiune standard de mentinere a pacii;

s-au incalcat principiile de solutionare pasnica a conflictelor prevazute in Actul Fondator NATO-Rusia. In 2002 a fost stabilit Consiliul NATO-Rusia, o formula de discutii pe o tematica de interes pentru relatiile dintre Alianta si Rusia inclusiv pe o serie de elemente de divergenta. NATO decide la 19 august suspendarea Consiliului NATO-Rusia.

Totusi, dincolo de aceste reactii timide care au suspendat anumite compartimente ale dialogului institutionalizat cu Rusia, capitalul de constrangere asupra balantei cost/beneficiu a Moscovei este destul de limitat. Raspunsul Europei pare complet neadecvat: este o reactie, mai mult simbolica, cu efecte minimale asupra ratio­namentului strategic al unui actor geopolitic care gandeste si actioneaza in termenii politicii de putere.

Un astfel de actor nu poate fi influentat decat prin modificarea efectiva a balantei de putere. De fapt acesta este numele jocului. Este oare Europa institutionalizata, o putere fundamental soft, pregatita sa joace dupa regulile politicii de putere?

Raspunsul este categoric nu. Sa remarcam doar cateva detalii: atat in pozitia NATO, cat si in cea a UE se condamna actiunile Rusiei ca fiind „disproportionate”. Aceasta notiune cosmetizeaza de fapt absenta unui consens la nivelul ambelor organizatii nu doar asupra realitatii din teren, a faptelor, ci si asupra terapiei de urmat.

Raspunsul Europei readuce in prim-plan un clivaj fundamental, intuit inca din 2003 de fostul secretar al Apararii din SUA, Donald Rumsfeld: Vechea si Noua Europa. Revelator este ca pentru „Vechea Europa” actiunea Rusiei este „disproportionata”, in timp ce pentru „Noua Europa” inseamna „agresiune”.

Sa nu uitam ca ambele organizatii furnizeaza membrilor prin tratatele care le guverneaza garantii de aparare colectiva. Spre exemplu, intr-un articol publicat in Wa­shington Post, pe 18 august, presedintele Sarkozy vorbeste de „raspunsul brutal si disproportionat” al armatei ruse.

Dimpotriva, presedintii Estoniei, Letoniei, Lituaniei si Poloniei semnau impreuna o declaratie, la 9 august, care enunta ca, „date fiind actiunile militare unilaterale ale fortelor militare ale Rusiei, vom folosi toate mijloacele pe care le avem la dispozitie, ca sefi de stat, pentru a ne asigura ca agresiunea impotriva unui mic stat din Europa nu va trece neobservata sau semnalata doar prin declaratii inutile si care pun egalitate intre victime si agresori…

Regretam faptul ca neacordarea MAP-ului (Membership Action Plan) pentru Georgia a fost interpretata ca o unda verde pentru declansarea agresiunii in regiune”. Paradoxal, in aceeasi declaratie se cerea ca „UE si NATO… sa joace un rol cheie in securizarea li­bertatii, securitatii si prosperitatii…

pentru statele din zona europeana de vecinatate”. De asemenea, intr-o declaratie oficiala semnata la 12 august 2008 de catre presedintii Estoniei, Lituaniei, Poloniei si de catre premierul Letoniei se cerea „incetarea imediata a focului, sfarsitul agresiunii si a continuarii ocuparii Georgiei suverane;

singura optiune pentru a preveni acte similare de agresiune si ocupare a Georgiei este acordarea MAP”. La punctul 6 al declaratiei, se remarca absenta unui element fundamental al documentului prezentat de catre presedintia UE ca plan de solutionare a conflictului din Georgia: „elementul prin­cipal – respectul integritatii teritoriale a Georgiei – lipseste”.

Si este vorba de acelasi plan in baza caruia presedintele Frantei vorbea in articolul din Washington Post de un succes al UE in solutionarea crizei: „pe parcursul primei faze a crizei, angajamentul Europei a fost decisiv – a fost UE, prin intermediul Frantei, cea care a creat spatiul pentru diplomatie, prin propu­nerea rapida a unor termeni rezonabili de incetare a focului, reusind sa convinga partile de costurile politice imense ale continuarii razboiului”. 8 zile mai tarziu, Rusia recunostea unilateral independenta republicilor separatiste. Pentru a-l parafraza pe presedintele Frantei, intr-adevar, „angajamentul Europei a fost decisiv” in securizarea unui plan de solutionare a conflictului, dar care nu garanteaza integritatea teritoriala a statu­lui victima a agresiunii….

Si premierul Marii Britanii, Gordon Brown, considera intr-un articol publicat in The Observer pe 31 august ca „agresiunea Rusiei este periculoasa si inacceptabila”. Remarcabila totusi pentru o Europa divizata este pozitia asumata de un fost comisar european, astazi ministrul de Externe al Italiei, Franco Frattini, care a declarat pentru La Stampa ca „nu putem crea o coalitie anti-Rusia in Europa, iar in ceea ce priveste acest aspect suntem aproape de pozitia lui Putin… Acest razboi a impins Georgia mai deparate de Europa”.

Kremlinul se explica

In editia din 26 august 2008 a Financial Times a aparut articolul cu titlul Why I Had to Recognise Georgia Breakaway Regions in care presedintele rus, Dmitri Medvedev, explica de ce a recunoscut independenta Abhaziei si Osetiei de Sud. Va prezentam cateva extrase din acest articol.

Nu toate natiunile au propriul stat. Multe dintre acestea traiesc fericite alaturi de alte natiuni intre granite comune. Federaţia Rusa reprezintă un exemplu al coexistentei paşnice a mai multor naţiuni si naţionalitatea. Dar unele naţiuni gasesc cu neputinţa sa trăiască sub tutela altora. După prăbuşirea comunismului, Rusia s-a impact cu „pierderea” a 14 foste republici sovietice, care au devenit state independente, chiar daca aproximativ 25 de milioane de ruşi traiesc in aceste state.

O parte dintre aceste natiuni nu au acordat minoritatilor respectul pe care acestea il meritau. Georgia a deposedat rapid Abhazia si Osetia de Sud de autonomie, a declansat un razboi periculos impotriva minoritatilor nationale de pe teritoriul sau, a dislocat mii de oameni si a încurajat nemulţumirile acestora.

Acţiunile Georgiei au generat un conflict pe care fortele de mentinere a pacii rusesti au incercat sa-l previna. Occidentul a ignorat acesta situatie. Vestul i-a acordat sprijin preşedintelui Georgiei, Mihail Saakasvili, care a deposedat de autonomie Adjaria si care nu a ascuns faptul ca intentioneaza sa procedeze la fel cu Osetia de Sud si Abhazia.

Occidentul a ignorat avertismentele Rusiei si s-a grabit sa recunoasca declaratia ilegala de independenta a Kosovo. Rusia a sustinut de nenumarate ori ca, dupa recunoasterea independentei Kosovo, Occidentului ii va fi imposibil sa le spuna abhazilor si osetinilor (si altor grupuri minoritare din lume) ca ceea ce a fost bine pentru albanezii din Kosovo nu este bine pentru ei.

In relatiile internationale nu poti aplica o regula pentru unele popoare si o alta regula pentru alte popoare. In acest context, Rusia a incercat sa convinga Georgia sa semneze un acord prin care sa se angajeze sa nu folosesca forta impotriva osetinilor si abhazilor. Mihail Saakasvili a refuzat un astfel de acord, iar in noaptea de 7-8 august am aflat de ce a facut acest lucru.

Rusia nu avut alta optiune decat sa respinga atacul georgienilor pentru a salva vieti. Alegerea de a ne implica in acest razboi nu ne-a apartinut. Rusia nu are planuri cu privire la reconfigurarea teritoriala a Georgiei.

Trupele rusesti au patruns pe teritoriul Georgiei pentru a distruge bazele de unde a fost lansat atacul si apoi s-au retras. Soldatii rusi au restabilit pacea, dar nu au putut inlatura teama si aspiratiile osetinilor si abhazilor. Presedintiile celor doua republici mi-au cerut sa recunosc independenta Abhaziei si Osetiei de Sud.

Tinand seama de dorinta liber exprimata a osetinilor si abhazilor si bazandu-ma pe principiile Cartei ONU si pe alte documente de drept international, am semnat decretul prin care Federatia Rusa a recunoscut independenta Osetiei de Sud si Abhaziei.

Kosovo nu poate fi folosit ca precedent pentru Osetia de Sud si Abhazia

Rusia a sustinut cu consecventa integritatea teritoriala a Serbiei, invocand argumentul ca statutul pe care Kosovo il avea in federatia iugoslava era cel de provincie, si nu de republica (precum Muntenegru). In viziunea Moscovei, doar republicile fostei federatii puteau in mod legal si legitim aspira la independenta. Din aceasta perspectiva, Kosovo, o provincie locuita in proportie de 90% de albanezi, nu se califica pentru independenta.

Pe de o parte, Moscova respecta suveranitatea Serbiei, iar, pe de alta parte, sustine secesiunea enclavelor separatiste Abhazia si Osetia de Sud, negand suveranitatea Georgiei. Daca Moscova ar fi aplicat aceleasi standarde ca in cazul Serbiei, finalitatea logica ar fi trebuit sa fie o sustinere a suveranitatii si integritatii teritoriale a statului georgian.

In plus, este serios chestionabila legitimitatea si legalitatea consultarilor populare care au validat independenta, organizate in cele doua foste enclave separatiste. Abhazia si Osetia sunt de facto protectorate rusesti, iar fortele de „mentinere a pacii” sunt departe de a fi actori impartiali. Dimpotriva, ele sunt parte a problemei.

Conditiile in care au fost organizate cele doua referendumuri sunt departe de a fi democratice si transparente. Spre deosebire de Abhazia si Osetia de Sud, referendumul din Kosovo a fost unul democratic, transparent si atent monitorizat de catre organizatiile internationale, conferind legitimitate conducerii care a proclamat independenta. In Abhazia si Osetia s-a votat sub atenta monitorizare a soldatului

rus. Tranzitia provinciei Kosovo spre independenta propriu-zisa a fost supravegheata de catre o administratie internationala, Kosovo nefiind niciodata un protectorat al unei mari puteri, ci al ONU.

Un alt argument care confera legitimitate aspiratiilor kosovare la independenta este acela ca, prin Constitutia din 1974, provincia Kosovo primeste drepturi care de facto o transforma (in interiorul edificiului federativ iugoslav) in republica. Iar unul dintre drepturile pe care o republica il are intr-o federatie este cel de secesiune. Dimpotriva, Osetia de Sud nu a avut niciodata un statut similar in cadrul URSS.

Un alt argument care legitimeaza independenta provinciei Kosovo este acela ca populatia albaneza a fost victima unei campanii de epurare etnica lansata de catre guvernul de la Belgrad la ordinul presedintelui Slobodan Milosevic. Nu exista precedent similar in cazul Osetiei de Sud. Spre deosebire de Serbia preşedintelui Milosevic, Georgia este o democratie, iar un guvern democratic nu poate sa-si macelareasca propriii sai cetateni, desi diplomatia rusa a incercat sa acrediteze aceasta varianta, acuzandu-l pe Saakasvili de genocid.

A. WESS MITCHELL*

Pericolul „finlandizarii” Europei Centrale

Ce a urmarit Rusia prin agresiunea impotriva Georgiei?

Miscarea Rusiei impotriva Georgiei a fost un semnal strategic cu influente majore asupra geopoliticii globale. Miza depaseste cu mult problematica exclusiv georgia. Obiectivul principal a fost transmiterea unui mesaj clar ca Rusia este din nou o mare putere care are voinţa si capacitatea de a rezista violării spatiului considerat drept sfera sa traditionala de influenta si interes strategic.

Tactica utilizata de ruşi este imediat recunoscuta de cei familiarizaţi cu logica politicii de putere specifica secolului XIX (cu realpolitik-ul de secol XIX): umilirea unei puteri mici, a statului-client, pentru a demonstra limitele si incapacitatea patronului sau, mare putere.

Exercitiul a vizat preponderent atragerea atentiei a doua categorii de state. Prima a fost aceea a statelor mici din apropiere, unde Moscova a sperat sa obtina un efect demonstrativ (prin maximizarea capitalului sau de intimidare si presiune), restabilind credibilitatea eficientei puterii rusesti si fortandu-le totodata sa-si

reconsidere atitudinile prooccidentale. Ţinta principala vizata a fost de departe Ucraina, dar si alte state din Caucaz si Asia Centrala, precum si anumite state din Europa Centrala aflate sub protectia umbrelei institutionale occidentale. Pentru acele puteri regionale care manifestau deja tendinta, inca inainte de criza, de a se

alinia cu o Rusie in plina ascensiune (Slovacia, Ungaria, Bulgaria), acţiunea împotriva Georgiei a urmarit consolidarea acestei dinamici de aliniere strategica cu obiectivele Moscovei. Pentru celelalte state, inclinate spre contrabalansarea Rusiei (Polonia, Cehia, Romania), actiunea impotriva Georgiei a urmarit alimentarea unor incertitudini legate de capacitatea Americii de a garanta securitatea regionala, reducand la tacere acele guverne recunoscute pentru pozitiile lor agresiv proamericane.

Al doilea public vizat este format din majoritatea celorlalte puteri occidentale – in special Statele Unite. Mesajul care trebuia inteles a fost acela ca Rusia nu mai este actorul geopolitic inert al anilor 90 si ca ea revine formal la doctrina sa

traditionala, care ambitiona controlul asupra spatiului sau de interes strategic – „strainatatea apropiata”. Prin precedentul georgian, Rusia spera sa descurajeze continuarea intruziunii occidentale in acest spatiu, fortand totodata Vestul sa-si pondereze interesele legate de Caucaz in schimbul obtinerii cooperarii si asistentei Moscovei pe alte probleme sensibile ale securitatii internationale.

Unipolaritatea a luat sfarsit

Ce trebuie sa invete Occidentul din aceasta criza?

Cea mai importanta lectie este aceea ca trebuie sa intelegem ca sunt limite obiective legate de cat de departe poate ajunge puterea Statelor Unite si, de asemenea, ca exista consecinte ale tentatiei de a depasi aceste limite.

Unipolaritatea a luat sfarsit. Nu putem pretinde un statut special sau faptul ca putem avea in­fluenta oriunde, tot timpul. Nu putem continua sa ne sprijinim protejatul antirus aflat chiar in curtea din spate a Moscovei, sperand totodata ca putem obtine sprijinul Rusiei in demersurile fata de Iran. Trebuie sa ne fixam prioritatile. Trebuie sa alegem.

Cel mai mare pericol este legat de faptul ca Statele Unite ar putea esua sa inteleaga schimbarile survenite in balanta de putere regionala (nu mai suntem in anii €˜90), continuand sa creada in extinderea nelimitata spre Est a spatiului geopolitic si ideologic occidental. Finalitatea probabila va fi o continua umilire

internationala, pe masura ce Washingtonul se va vedea incapabil sa onoreze garantiile de securitate date noilor aliati, fiind fortat sa accepte infrangerea si sa recunoasca limitele propriei sale puteri in ceea ce priveste capacitatea sa reala de a gestiona o criza similara. Ceea ce va conduce la o accelerare a declinului Statelor Unite.

Un al doilea mare pericol este acela ca Statele Unite s-ar putea retrage intr-o splendida izolare, cedand mult prea mult spatiu intr-un timp foarte scurt. Sunt anumite voci care sustin ca SUA nu au interese vitale nici in Caucaz, nici in Asia Centrala si nici macar in spatiul Europei Centrale si ca ar trebui sa lasam aceste state sa se apere singure. Pe fond insa, aceasta ar fi reteta unui dezastru geopolitic asigurat.

O restructurare radicala a politicilor recente de promovare a democratiei in favoarea unei retrageri pe scara larga a an­gajamentelor strategice i-ar incuraja pe rusi sa preia ofensiva geopolitica in alta parte, in regiuni unde interese mult mai mari sunt in joc – in special in Europa Centrala. Desi este foarte putin probabil ca Rusia va incerca o actiune militara impotriva statelor NATO din Europa Centrala,

totusi, o eventuala perceptie a indiferentei SUA ar putea incuraja Moscova sa incerce o misiune de „recunoastere geopolitica in forta”, sub forma intensificarii presiunilor asupra statelor din Europa Centrala aliniate Moscovei, sau prin incercari de izolare in forurile occidentale a statelor cu tendinte de contrabalansare im­potriva sa, sau prin precipitarea unei crize care sa arate lipsa de consecinte a articolului 5 al NATO.

Rezultatul ar putea semnala o reluare a patrunderii Rusiei in spatiul geopolitic occidental (un proces care deja este sufi­cient de avansat). In timp, aceasta realitate i-ar putea da Rusiei posibilitatea neutralizarii potentialului geopolitic al Europei Centrale prin „finlandizarea” si transformarea sa intr-o zona gri, aliniata Moscovei.

Politica de putere a Occidentului

Cum poate America influenta calculul cost/beneficiu al Moscovei?

Statele Unite au optiuni limitate pentru a raspunde invaziei rusesti sau schimbarii radicale intuite in comportamentul Moscovei. O dovada a slabiciunii pozitiei Occidentului o putem vedea in faptul ca, la o luna dupa invazie si in ciuda tuturor amenintarilor enuntate de toti liderii Occidentului, trupele rusesti raman inca pe teritoriul georgian.

Militar, Statele Unite sunt mult prea extinse pe alte teatre operationale, pentru a face mai mult de cateva gesturi umanitare simbolice. Diplomatic, este foarte greu sa izolezi un stat membru permanent in Consiliul de Securitate, care detine relatii privilegiate cu cele mai puternice state UE si al carui ajutor este esential in gestionarea amenintarii nucleare iraniene.

Pana in prezent, majoritatea optiunilor care s-au luat in discutie pentru a pedepsi Rusia – anularea unor exercitii militare co­mune, eliminarea Rusiei din G8 – sunt penalitati de prestigiu, care nu pot afecta decisiv ofensiva geopolitica si statutul de mare putere al Rusiei. Miscarea Rusiei a urmarit obiectivele politicii de putere; la fel trebuie sa fie si raspunsul Occiden­tului. Rusia a aratat, intr-un mod care nu lasa loc pentru discutii, care sunt interesele sale primare si cat de departe este dis­pusa sa mearga pentru a le apara. Vestul trebuie sa faca o demonstratie similara.

Una dintre optiuni ar fi ca SUA sa-si anunte intentia de a-si transfera bazele sale militare din Europa de Vest in amplasa­mente noi din statele Europei Centrale. Aceasta ar implica o schimbare majora a politicii traditionale fata de Federatia Rusa, care a urmarit in mod premeditat sa evite desfasurarea de trupe in acest spatiu pentru a consolida legaturile de incredere cu Moscova. O regandire a acestor politici ar implica transmiterea unui puternic mesaj ca SUA percep aceasta regiune drept o prioritate strategica si ca au totodata vointa si capacitatea de a o apara, folosind instrumente de putere traditionala.

Reprezinta astazi acordarea unor garantii de securitate NATO unor state ca Georgia si Ucraina un pod prea indepartat?

Da, Georgia si Ucraina sunt in afara potenţialului NATO de acoperire strategica si vor continua sa romana astfel in viitorul apropiat. Dintr-un punct de vedere strict militar, Georgia este imposibil de aparat. In plus, Ucraina nu este sigura daca vrea sa fie parte a NATO; multi ucraineni prefera inca Rusia, Vestului. Pentru mult timp de acum inainte, Ucraina pare destinata sa romana un stat-tampon.

Din ratiuni strategice, nu ar trebui sa o vedem dezvoltandu-se ca o extensie a Rusiei (statele-tampon au, in cele din urma, un rol strategic important). Dincolo de asta, exista putin sens politic si strategic in demersul de a-i conferi acestei puteri izolate, divizate intern, statutul de aliat NATO.

In mod natural, multe state din Europa Centrala ar vrea sa vada atat Georgia, cat si Ucraina in Alianta. Insa a incerca sa digeram acum aceste state, pe fondul starii de criza in care se afla NATO, ar insemna sa facem mult mai mult rau decat bine.

Daca ele ar fi admise in Alianta si Rusia ar provoca o criza in care NATO ar fi incapabila sa raspunda, din cauza diviziunilor sale interne, articolul 5 ar fi expus ca o litera moarta, ca fiind lipsit de relevanta. Acest lucru ar laşa Europa Centrala – care are nevoie si valorizează articolul 5 mai mult ca orice altceva – intr-o situaţie mult mai proasta decât înainte de admiterea lor.

A vorbi acum despre un membership NATO pentru Georgia si Ucraina este ca si cum un cuplu aflat in pragul divortului ar discuta despre adoptarea unui copil. Mai intai sa ne preocupam de refacerea si consolidarea mariajului, a casniciei euroatlantice si de hrana si hainele ultimei runde de adoptati.

Cum pot Occidentul si Statele Unite gestiona pe termen lung o Rusie aflata in plina ascensiune, agresiva si nationalista?

Retrospectiv, criza georgiana va fi cel mai probabil vazuta ca un punct de frictiune in trecerea la o noua configuratie a puterii globale. In prezent, Statele Unite au o perceptie unipolara si un set de instrumente bipolare, intr-o lume crescand multipolara. Aceasta realitate nu poate continua. Noul mediu ne va cere sa regandim interesele Americii mult mai stringent si sa raspundem mai flexibil. Provocarile care vor aparea sunt similare celor intampinate de aranjamentele fluide de putere specifice sfarsitului de secol XIX.

Navigarea prin aceasta noua realitate ne va cere sa urmam o politica a retragerii inteligente (o restructurare facuta cu dis­cernamant strategic a unor angajamente supraextinse), conservand pe cat se poate puterea si aparandu-ne interesele primare, dar in acelasi timp acordandu-le celorlalte mari puteri spatiu de manevra, atunci cand sunt in joc interese secun­dare.

Mai intai trebuie sa ne consolidam baza geopolitica din Europa Centrala si de Est, formata din cele mai estice state membre NATO. Din punct de vedere istoric, numai atunci cand acestea s-au aflat la adapost, sub umbrela de securitate a Occidentului, Statele Unite au putut, in singuranta, sa isi indrepte atentia dinspre spatiul euroatlantic catre probleme mai indepartate.

Consolidarea credibilitatii puterii americane in aceasta zona (a solvabilitatii garantiilor de securitate asumate de Statele Unite) ar trebui sa devina o prioritate covarsitoare pe termen scurt, care sa preceada orice incercari de a proiecta influenta americana si mai spre Est.

In al doilea rand, trebuie sa fixam limite si granite. Imediat ce am reafirmat rolul de centru de gravitate al Europei Centrale pentru Statele Unite, ar trebui sa trasam o linie rosie in jurul acestui spatiu si sa telegrafiem Moscovei ca avem interese vitale aici; ca este zona care trebuie sa ramana in afara influentei si interferentei Rusiei; si ca vom reactiona daca aceasta granita va fi depasita.

Un astfel de mesaj trebuie trimis de urgenta, cat mai curand cu putinta, pentru a reasigura aliatii din Europa Centrala si pentru a descuraja Rusia sa testeze angajamentul de aparare asumat de Statele Unite fata de fostele state comuniste.

Imediat ce am semnalizat hotararea noastra privind apararea Europei Centrale, trebuie sa fim pregatiti sa incheiem in­telegeri, sa facem tranzactii, sa impacam Rusia atunci cand interesele sale sunt in joc, iar cele ale Vestului sunt secun­dare. Este un lucru controversat a-l spune si dificil si foarte dureros de pus in practica.

Insa este foarte probabil ca, in anii ce vor urma, Rusia sa transforme acest tip de intelegere, de negociere in tactica sa principala pe relatia cu Occidentul. In consecinta, Washingtonul trebuie sa inceapa o evaluare obiectiva a intereselor sale. Sunt interesele pe care SUA le are in Ucraina si Georgia de o importanta egala cu cele din Orientul Mijlociu? Fara a initia astfel de tranzactii, astfel de schimburi, trebuie totusi sa le intelegem logica pentru a fi pregatiti sa le folosim ca moneda de schimb atunci cand in joc se vor afla interese vitale.

* Director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington D.C., un think tank dedicat studiului Europei Centrale.

Ce poate face Europa?

Anders Aslund, profesor la Georgetown University, fost consilier economic al guvernului rus, a propus in articolul The West Should Use Economics to Rein Russia (Finacial Times, 4 septembrie 2008), 5 masuri pe care UE le poate adopta pentru a raspunde politicii externe agresive a Rusiei:

– Stabilirea unei politici energetice comune a UE care sa impuna Rusiei respectarea regulilor cartei energetice.

– Aplicarea de catre Comisia Europeana de masuri antitrust asupra Gazprom pentru a elimina monopolul gigantului energetic al Rusiei.

– Verificarea activitatilor oficialilor rusi suspectati de practica spalarii banilor.

– Preluarea de catre UE a regulilor de transparenta americane cu privire la activitatile de lobby, pentru a elimina cazurile de tip Gerhard Schroeder .

– Publicarea de catre Agentiile de Informatii occidentale, in cazul in care acestea exista, a dovezilor faptelor de coruptie ale lui Putin si ale apropiatilor acestuia, pentru a-i discredita in fata rusilor.

TOM GALLAGHER

O Europa divizata

Summit-ul UE de la 1 septembrie a aratat clivaje semnificative in ceea ce priveste raspunsul care trebuie dat indraznetei tentative ruse de a mutila independenta Georgiei, prin desfasurarea puterii sale militare adanc in teritoriul unui stat membru al Organizatiei Natiunilor Unite, cu o atitudine prooccidentala.

Nicolas Sarkozy a afirmat destul de vag ca „vom fi obligati sa luam diferite cai de actiune” in cazul in care o retragere rusa completa din Georgia nu are loc pana la 15 octom­brie, data la care se va desfasura urmatoarea reuniune a liderilor UE. Insa identificarea unei platforme comune este putin probabila pana la acea data, oricat de amenintatoare continua sa fie actiunile Rusiei in „vecinatatea sa apropiata”.

Europa Bruxellesului vs. Europa statelor nationale

Acesta este sfarsitul festivismului in spatiul european post-nationalist, in care eurofilii prezisesera fara indoiala nasterea unei noi Europe, care are la baza rezolvarea pasnica a conflictelor, statul de drept si extinderea unui spirit de cooperare intre state, fie ca aceasta urma sa fie condusa de social-democrati si liberali increzatori, cleptocrati cinici sau fosti agenti din politiile secrete transformati in capitalisti de succes.

Fata in fata cu aspiratiile imperiale renascute ale Rusiei, limitele puterii soft europene au fost demascate intr-un mod foarte crud. Sustinatorii unei Europe bazate pe adeziunea solemna la principii universale nu erau nicaieri de gasit in luna august a acestui an, atunci cand forta militara a Kremlinului a lovit Georgia.

Benita Ferrero-Waldner si Javier Solana, cei doi comisari care coordoneaza politica externa si de securitate a UE, s-au evidentiat prin lipsa lor in momentele cheie ale crizei. In schimb, exponentii democratiei nationale, care cred ca statele angajate in cooperare mutuala trebuie sa-si pastreze propriile capacitati de aparare, au fost cei mai hotarati in tentativa de a impiedica renasterea gangsterismului in politica europeana.

Este foarte probabil ca se va vorbi mult mai putin in viitor despre un organism de aparare al UE menit sa substituie NATO, care a fost promovat cu nerabdare de eurofilii care urmaresc sporirea puterii Goliatului de la Bruxelles. Doua state neutre, Suedia si Finlanda, care sunt constiente de miscarile de expansiune ruse din zona arctica, precum si de presiunile la care sunt supuse Statele Baltice, iau in considerare in mod serios, pentru prima data, aderarea la NATO.

Chiar si Joschka Fischer, veteran german al Verzilor si fost pacifist, a cerut adoptarea unor masuri urgente in vederea consolidarii capacitatilor de aparare ale statelor UE. Fostul ministru de Externe a lansat de asemenea un apel pentru restabilirea unei politici energetice comune a UE.

Aceasta a fost distrusa in 2005 de aliatul sau, Gerhard Schroeder, pe atunci cancelar, cand acesta a semnat un acord energetic bilateral cu Vladimir Putin, afectand Polonia si State­le Baltice. Schroeder a continuat sa insiste ca Rusia este neinteleasa, ca ramane o democratie si ca aceasta actioneaza intr-un sens defensiv, afirmatii pe care un politician american ar fi ezitat sa le faca in ceea ce priveste Republica Chile a genera­lului Pinochet.

In loc sa fie un paria in interiorul ierarhiei UE, Schroeder, in prezent membru in consiliul de administratie al firmei rusesti care construieste conducta baltica, continua sa influenteze formularea politicilor germane. Vechiul sau aliat, Frank-Walter Steinmeier, ministrul german de Externe, este personajul central care sustine o abordare de tipul „totul este neschimbat” odata ce amintirile referitoare la ruperea Georgiei incep sa se disipeze.

Pe parcursul razboiului de propaganda care a insotit aceasta criza, Rusia s-a putut baza pe o armata uriasa de oameni, in special din Europa, condusi de o ideologie antioccidentala militanta. Numarul intelectualilor si indivizilor cronic nemultumiti este cel putin la fel de mare ca in timpul Razboiului Rece.

Datorita interactiunii cu invatamantul superior din statele UE, un numar din ce in ce mai mare de romani li se alatura. Inainte de 1989, astfel de oameni erau adesea idealisti deziluzionati care vedeau de departe Uniunea Sovietica ca pe o civilizatie stralucitoare. Astazi, succesorii lor sunt cinici furiosi, carora nu le pasa daca mafiotii

sunt in pozitii de putere si care sunt in stare sa sprijine orice forta care poate opune rezistenta Americii. Au inundat Internetul, descriind „genocidul” realizat de Georgia in teritoriile sale secesioniste si salutand votul de 99% la referendum in favoarea independentei recunoscute de Rusia drept o expresie a democratiei in actiune.

Prim-minis­trul Tariceanu s-a aliat discret acestei bande de indivizi care neaga realitatea atunci cand s-a pronuntat, la cateva sapta­mani de la invazia rusa, impotriva stilului autocratic de conducere al nationalistilor din Caucaz. „Crima” lui Traian Basescu nu mai este faptul ca seamana cu Vladimir Putin, ci cu Mihail Saakasvili. In consecinta, Rusia nu are nevoie sa organizeze o campanie de

propaganda clandestina pentru ca actiunile sale sa fie percepute intr-o lumina favorabila. Sentimentul antioccidental al urii de sine hranit prin inter­mediul unui invatamant superior, perfectionat de UE prin sistemul Bologna, ca de altfel si de importante segmente ale presei, compenseaza din plin slabiciunea fortelor militare conventionale rusesti.

Calul troian al Kremlinului

In scopul extinderii teritoriului sau, dar si pentru stabilirea unor sfere de influenta imperiala, Rusia pare determinata sa folo­seasca deopotriva amenintarile agresive si manipularea dependentei Vestului de resursele sale energetice. Insa ar putea fi chiar si o pornire nihilista de a reactiona violent fara a calcula consecintele

imediate. Spre deosebire de era sovietica, cei care ocupa astazi Kremlinul nu sunt motivati de o ideologie clar identificabila. Este foarte nesigur pana si in ce masura ii putem descrie pe acestia ca nationalisti, deoarece par mult mai putin preocupati, chiar si decat conducatorii de astazi ai Romaniei, de refacerea economiei, a sistemelor de sanatate si educatie sau de anularea diferentelor

uriase dintre cei foarte bogati si cei saraci. Exista, asadar, o componenta de nepasare cinica la nivelul leadership-ului rus si care ar putea reactiona periculos de imprevizibil in eventualitatea unei confruntari cu Vestul.

Dar, daca state precum Germania sunt gata sa accepte si sa ofere Rusiei zone majore de influenta in vecinatatea sa, asta ar putea conduce la hranirea apetitului unui regim care sanctioneaza fara mila slabiciunea si lipsa de fermitate.

Germania este singura tara UE care se bucura de legaturi comerciale foarte avantajoase cu o Rusie dezindustrializata. Este totodata si forta din spatele supranationalismului european care preseaza pentru transferul suveranitatii vechilor state nationale spre confuza retea de institutii suverane de la

Bruxelles. Vom vedea, cu siguranta, o opozitie sporita, chiar si din partea celor mai putin eurosceptice state, in cazul in care Germania isi va indemna partenerii politici sa ii urmeze exemplul: aban­donarea propriului nationalism, promovand in acelasi timp o politica de conciliere, de calmare a Rusiei.

Ce-i de facut?

Este foarte clar ca UE nu poate oferi statelor non-NATO garantii pe care nu le poate onora. Se poate insa solidariza cu Georgia si poate preveni, prin parghiile pe care le detine, stergerea sa de pe harta. Ar trebui sa ofere Ucrainei programe de asistenta tehnica de care ar beneficia locuitorii sai (spre deosebire de cele pe care le-a

derulat in Romania din 2000 pana astazi). Mai mult ca oricand, Turcia a devenit o tara cheie pentru securitatea re­gionala in spatiul Marii Negre, dar UE, prin pozitiile sale recente, a pus in pericol relatiile cu un stat care in mod traditional a privit spre Occident. Prejudiciile create de axa franco-germana, care conduce UE, trebuie

depasite, astfel incat Turciei sa i se ofere perspectiva unui viitor sigur, in interiorul unei arhitecturi europene bazate pe cooperare. Pentru ca o astfel de solidaritate sa aiba sens, rivalitatea dintre UE si NATO trebuie sa inceteze, in acelasi timp cu prejudecata oarba fata de Statele Unite. Administratia Bush, aflata la finalul mandatului sau, nu a reusit sa gestioneze cu mai multa competenta criza

georgiana si a fost luata prin surprindere de capcana intinsa de rusi lui Saakasvili. Dar, in conditiile in care puterea soft europeana se topeste in furtuna pornita brusc spre Vest dinspre stepele rusesti, Statele Unite singure raman principala garantie ca numeroase parti ale lumii vor fi guvernate de conducatori alesi in mod democratic.

(Subtitlurile apartin redactiei)

Dosar realizat de Octavian Manea, Ileana Racheru si Mariana Nebesnea.

Coordonator Armand Gosu