Aromânii şi stindardul dacic


Publicistica marelui Eminescu constituie un reper important în cercetarea originii românilor. Acesta susţinea, pe bună dreptate, că substratul limbii noastre este traco-ilir, peste care s-a suprapus latina. Un alt aspect subliniat este acela că românii nu sunt nicăieri în Balcani, estul şi sud-estul Europei, colonişti, venituri, ci sunt autohtoni, populaţie străveche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor.

Comunităţile româneşti din sudul Dunării au stat în atenţia cercetătorilor români, în acest sens, avem monografiile lui Th. Capidan, precum şi cercetările lui Leca Morariu şi Traian Cantemir privind românii din Istria. În articolul Românii Peninsulei Balcanice, publicat în

Timpul în septembrie 1878, Eminescu scria: „Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia

şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev”.

Felix Philip Kanitz, unul din cercetătorii germani la care Eminescu apeleazăca sursă de informare, face şi legătura între românii din nordul şi cei din sudul Dunării: „Înrudirea (românilor din Balcani)(n.a.) cu dacoromânii nu se poate contesta”.

Valahia Mare şi Valahia Mică

Cercurile politice greceşti au contestat în permanenţă prezenţa românilor în sudul Dunării şi au dus o campanie susţinută împotriva acestora. Între septembrie 1881 şi iunie 1882, Alexandru Pencovici, director al Serviciului de statistică din România, a întreprins o călătorie în Macedonia şi relatat despre politica cercurilor oficiale greceşti privind deznaţionalizarea populaţiei româneşti.

Pe bază de date statistice, acesta a demonstrat că „un popor întreg, aproape egal la număr cu grecii(1.500.000 de români, conform statisticilor), e supus unui sistem de deznaţionalizare din cele mai odioase”. Din păcate, această politică se continuă şi în secolul XXI. Unitatea românilor de la sud şi nord de Dunăre este întărită de fondul de cuvinte comun şi de fenomenele lingvistice identice prezente atât în

graiuriele limbii române (moldovean, maramureşean), cât şi în dialectele limbii române(aromân, macedoromân, istroromân). Românii de la sud sunt vorbitorii a ceea ce se numeşte protoromână, româna arhaică, vorbită la început şi de cei de la nord, dar carea evoluat sub alte condiţii.

Beniamin de Tudela, care a călorit în Grecia la 1186, spune că Peloponezul şi Tesalia s-au numit, mai multe sute de ani, Meyaly Blahia, adică Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania şi Etolia care se numea Valahia Mică. La scurt timp după vizita rabinului Beniamin, românii din Balcani se ridică sub conducătorii lor

Petru şi Asan, formând regatul româno-bulgar cu graniţa de sud în munţii Tesaliei. Între secolele XII şi XV, elementul românesc era atât de răspândit încât Tesalia actuală se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia – România Mică; Epirul – Ţara Vlahioţilor; Moesia – România Albă.

Stindardul dacic

Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilorsale, din paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi

uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Aceasta este o mărturie care vine să contrazică afirmaţia unor cercetători bulgari, conform căreia Tracia se întindea doar pe teritoriul Bulgariei de azi şi sudul României. În realitate, Tracia era un ţinut vast care se întindea de la Carpaţii nordici până la Adriatica şi Marea

Egee, şi din Câmpia Panonică până dincolo de Bug. Tradiţiile, obiceiurile, cântecele şi porturile populare ale popoarelor din Balcani păstrează asemănări indiscutabile, care trimit cu gândul la existenţa unui substrat etnic comun, de origine traco-iliră.

Existenţa şi păstrarea sub formă de obiect artizanal la aromâni a ceea ce daco-românii numesc stindardul dacic constituie o dovadă de netăgăduit că aceştia sunt urmaşi ai marelui arbore tracic. Cel mai frecvent acesta apare la aromânii din Tesalia şi Epir (partea de nord a Greciei) foarte târziu devenite teritorii greceşti,

ele făcând parte din Tracia, iar locuitorii spaţiului amintit vorbeau aşa-numitul dialect, al limbii trace, traco-epirot. Obiectul de care vă vorbeam are astăzi rolul unui toiag folosit de bătrânii aromânii pentru sprijin, nelipsit în reprezentaţiile folclorice, dar şi de tineri când vine vorba de tradiţii. În anumite zone, dar şi la aromânii din România, forma acestuia a devenit mai ştearsă prin stilizări succesive, dar încă se poate observa şarpele cu cap de lup în partea superioară a toiagului.

Vlahii de la sud de Dunăre sunt o minoritate doar în statisticile oficiale, ei existând nu numai prin comunităţile de români, aromâni, macedoromâni şi istroromâni, ci şi prin cultura lor folclorică, întâlnită şi la bulgari, sârbi, muntenegreni, macedoneni, cultură strâns legată de a românilor de la nord de Dunăre.

Alin Roateș

2 thoughts on “Aromânii şi stindardul dacic

  1. Alin Roateș spune:

    Eu am scris acest articol care apare pe două bloguri: https://strabunii.wordpress.com/articole/
    aromânii.blogspot. com
    Alin Roateș

    Apreciază

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s