Mossad


Motto

Ar trebui să înceteze fabricarea de legende în jurul Mossad‑ului.

Noi doar am muncit mai mult şi am strâns mai multe informaţii decât alţii. Nici o altă ţară din lume

nu a avut o atât de presantă nevoie de un serviciu secret eficient. Pentru noi este o problemă de supravieţuire.

ISSER HAREL

MOSSAD-ul este unul dintre cele mai faimoase servicii secrete (de Informaţii sau spionaj) din lume. Exegeţii îl consideră ca pe un nou venit în spionajul modern în care, rapid, a urcat în ierarhia calităţii până la nivelul de vârf, reprezentat de serviciile american (CIA), sovietic (KGB), francez (SDECE) îşi britanic (MI5),

acolo unde n‑a mai ajuns decât „Serviciul Secret Chinez” („Direcţia pentru probleme sociale” plus „Direcţia de informaţii militare”, şi cunoscute în bloc sub denumirea occidentală de cod Fenixul Roşu).

Evreilor le place să considere că originile MOSSAD-ului se află în timpul exodului lor din Egipt, acum 3.300 de ani. Moise, spune Tora, a ales câte un tânăr din cele 12 triburi şi i‑a trimis în Ţara Făgăduinţei (Canaan — Palestina — Israel) să afle ce bogăţii sunt acolo, ce forţe de apărare au filistenii, cum s‑ar putea pătrunde în

oraşele fortificate. Printre strămoşii biblici ai agenţilor MOSSAD se afla şi frumoasa Judith care a pătruns în tabăra şi cortul generalului asirian Holofern, căruia i‑a tăiat capul cu propria‑i sabie (poate prin anii 350 î.e.n.).

Dincolo de mitologie, la originea MOSSAD‑ului se află „Sherut Yediot” Serviciul de informaţii al Agenţiei evreieşti din Palestina (1929‑1940), transformat în 1940 în Sherut ha Yediot ha‑Artzit Serviciul naţional de informaţii, pe scurt SHAI, însărcinat cu interogarea evreilor care, din toată m lumea, veneau în Palestina.

SHAI a obţinut succese însemnate infiltrând oameni în serviciile Administraţiei britanice a Palestinei, vârful său de activitate fiind considerat depistarea în 1948 a unei mari tranzacţii de arme între Cehoslovacia şi Siria şi, mai ales, capturarea vasului care transporta acele arme, ceea ce a dublat forţa de foc a evreilor în primul lor război cu arabii.

După naşterea statului Israel, în anii 1949‑1952, primul ministru David Ben Gurion a creat sistemul actual al serviciilor secrete israeliene, pornind de la principiile supravieţuirii statului evreu într‑un mediu arab ostil, combaterii unei intense activităţi interne de destabilizare, antistatale şi antisociale, desfăşurată de

palestinieni pe teritoriile controlate de Israel, urmăririi şi pedepsirii criminalilor nazişti vinovaţi de holocaust şi teroriştilor arabi, oriunde s‑ar fi aflat ei pe glob, obţinerii unor înalte tehnologii militare puse sub embargo pentru statul evreu, cunoaşterii opiniilor guvernamentale şi publice faţă de cauza poporului evreu atât

în ţările duşmane cât şi în cele aliate, mai ales în S.U.A., şi sprijinirii comunităţilor evreieşti din Diaspora. Aşa s‑au născut SHABACK „Serviciul de securitate internă”, AMAN „Serviciul de informaţii militare”, „Departamentul de cercetare şi documentare” al Ministerului de Externe, „Departamentul de Investigaţii” al Poliţiei israeliene şi, mai ales, „Institutul pentru operaţii speciale şi culegere de informaţii” (Ha‑Mossad le Modinyn, unele Tafkidim Meiuhadim), pe scurt MOSSAD.

În ordinea de zi care anunţa crearea noii agenţii guvernamentale scria, între altele: „Pentru statul nostru, care de la înfiinţare a fost înconjurat de duşmani, serviciile secrete reprezintă prima linie de apărare. Deoarece suntem situaţi în inima Orientului Apropiat, unde schimbările violente şi instabilitatea sunt specifice, trebuie să învăţăm foarte bine cum aflăm ce se întâmplă în jurul nostru”.

Până la a deveni, poate cel mai bun serviciu secret din lume, MOSSAD‑ul a parcurs un drum dificil pe care jaloanele s‑au numit: pregătire, studiu, analiză şi reanalizare, din nou pregătire şi în fine verificare înainte de executarea oricărei operaţii. Dintre toate serviciile secrete din lume, MOSSAD‑ul este singurul care se consideră şi se autodefineşte ca „Institut”, adică un centru academic de spionaj care sub deviza „câştigă războiul prin cunoaştere şi isteţime!” oferă specialiştilor săi cea mai aspră dar şi cea mai performantă şcoală de pregătire.

Candidaţii la statutul de ofiţer MOSSAD sunt recrutaţi întotdeauna dintre cei care, în serviciul militar regulat au avut rezultate foarte bune. Apoi ei sunt supuşi la repetate teste medicale, fizice şi psihice, inclusiv la interogatoriul cu detectorul de minciuni, în faza următoare sunt puşi să completeze chestionare extrem de complexe şi dau examene de limbi străine, pe care trebuie să le vorbească perfect.

Dacă pică la un singur test din toate acestea sunt eliminaţi automat, în clipa admiterii în „Academie” primesc un nume conspirativ şi o nouă identitate, pe care sunt obligaţi să şi‑o însuşească şi s‑o utilizeze curent. La MIDRASHA (Academia MOSSAD‑ului) cursanţii locuiesc ca într‑o sta‑Iţiune şi sunt trataţi ca nişte turişti care stau la hotel. Academia nu foloseşte Iprofesori ci specialiştii cei mai buni ai MOSSAD‑ului.

La fiecare trei luni [studenţii sunt testaţi cu detectorul de minciuni. Refuzul de a se supune la un jtest îi dă conducătorului de curs dreptul (teoretic) de a‑l împuşca pe rebel.

Dintre materiile teoretice care se studiază la MOSSAD, cea mai importantă, dar şi cea mai dificilă este NAKA‑sistemul descrierea rapoartelor în MOSSAD, în care pentru fiecare subiect nu se admite decât o singură propoziţie, mesajul cu mai multe teme urmând a fi divizat în mai multe mesaje standard purtând numere de cod diferite. NAKA este extrem de important deoarece principala, activitate şi misiune a MOSSAD‑ului constă în culegerea de date, în transmiterea, interpretarea şi valorificarea acestora.

Pregătirea militară a agenţilor include cunoaşterea tuturor tipuri lor de arme şi armate, a structurilor militare ale ţărilor vecine Israelului, a politicii, religiei şi a organizării lor sociale, în afară de NAKA şi pregătirea militară, cadeţii MOSSAD‑ului mai studiază contrainformatiile şi acoperirea. La lecţii le practice ei învaţă cum să se comporte în societate, la masă, într‑un salon oficial sau în jcel mai select restaurant de pe glob, să recunoască vinurile bune etc.

Din a doua lună petrecută în Academie, cadeţii primesc arme. Ofiţerii din MOSSAD au în dotare pistoale Beretta, arma ideală prin dimensiuni şi calitate. Antrenamentele de trageri se efectuează într‑o sală de tir amenajată ca şi cum ar fi un coridor de hotel unde uşile se pot deschide oricând pentru a lăsa să apară profilul unui posibil duşman care trebuie anihilat.

La capătul unui an şi jumătate cei care absolvă aceste cursuri devin un fel de ucenici şi nu agenţi plini (katsa). Ei mai au de parcurs un nou ciclu de studii practice la Cartierul General al MOSSAD‑ului, trecând pe rând prin fiecare departament şi învăţând să opereze pe computer în bazele de date ale serviciilor secrete. După încă şase luni, tinerii agenţi sunt repartizaţi în secţiile MOSSAD‑ului, începând munca propriu‑zisă.

Cartea pe care o înfăţişăm azi cititorului român este cea mai completă şi actuală radiologie a MOSSAD‑ului şi, dacă ea are vreo hibă, aceasta constă în faptul că autorul a renunţat la aspectele „nespectaculoase” istorie, organizare, terminologie, etc, pentru a prezenta personaje şi acţiuni într‑o manieră atrăgătoare şi totuşi impecabilă din punct de vedere ştiinţific, în ceea ce ne priveşte am căutat să completăm conţinutul prin date sintetice cuprinse parţial în anexe, parţial în note şi, în cea mai mică măsură, şi în acest „cuvânt înainte”, intitulat poate prea pretenţios „prefaţă”.

În serviciile Administraţiei britanice a Palestinei, vârful său de activitate fiind considerat depistarea în 1948 a unei mari tranzacţii de arme între Cehoslovacia şi Siria şi, mai ales, capturarea vasului care transporta acele arme, ceea ce a dublat forţa de foc a evreilor în primul lor război cu arabii.

După naşterea statului Israel, în anii 1949‑1952, primul ministru David Ben Gurion a creat sistemul actual al serviciilor secrete israeliene, pornind de la principiile supravieţuirii statului evreu într‑un mediu arab ostil, combaterii unei intense activităţi interne de destabilizare, antistatale şi antisociale, desfăşurată de palestinieni pe teritoriile controlate de Israel, urmăririi şi pedepsirii criminalilor

nazişti vinovaţi de holocaust şi teroriştilor arabi, oriunde s‑ar fi aflat ei pe glob, obţinerii unor înalte tehnologii militare puse sub embargo pentru statul evreu, cunoaşterii opiniilor guvernamentale şi publice faţă de cauza poporului evreu atât în ţările duşmane cât şi în cele aliate, mai ales în S.U.A., şi sprijinirii comunităţilor evreieşti din Diaspora. Aşa s‑au născut SHABACK „Serviciul de securitate internă”,

AMAN „Serviciul de infor‑i maţii militare”, „Departamentul de cercetare şi documentare” al Ministerului de Externe, „Departamentul de Investigaţii” al Poliţiei israeliene şi, mai ales, „Institutul pentru operaţii speciale şi culegere de informaţii” (Ha‑Mossad le Modinyn, unele Tafkidim Meiuhadim), pe scurt MOSSAD.

În ordinea de zi care anunţa crearea noii agenţii guvernamentale scria, între altele: „Pentru statul nostru, care de la înfiinţare a fost înconjurat de duşmani, serviciile secrete reprezintă prima linie de apărare. Deoarece suntem situaţi în inima Orientului Apropiat, unde schimbările violente şi instabilitatea sunt specifice, trebuie să învăţăm foarte bine cum aflam ce se întâmplă în jurul nostru”.

Până la a deveni, poate cel mai bun serviciu secret din lume, MOSSAD‑ul a parcurs un drum dificil pe care jaloanele s‑au numit: pregătire, studiu, analiză şi reanalizare, din nou pregătire şi în fine verificare înainte de executarea oricărei operaţii. Dintre toate serviciile secrete din lume, MOSSAD‑ul este singurul care se consideră şi se autodefineşte ca „Institut”, adică un centru academic de spionaj care sub deviza „câştigă războiul prin cunoaştere şi isteţime!” oferă specialiştilor săi cea mai aspră dar şi cea mai performantă scoală de pregătire.

Candidaţii la statutul de ofiţer MOSSAD sunt recrutaţi întotdeauna dintre cei care, în serviciul militar regulat au avut rezultate foarte bune. Apoi ei sunt supuşi la repetate teste medicale, fizice şi psihice, inclusiv la interogatoriul cu detectorul de minciuni. În faza următoare sunt puşi să completeze chestionare extrem de complexe şi dau examene de limbi străine, pe care trebuie să le vorbească perfect. Dacă pică la un singur test din toate acestea sunt eliminaţi automat,

în clipa admiterii în „Academie” primesc un nume conspirativ şi o nouă identitate, pe care sunt obligaţi să şi‑o însuşească şi s‑o utilizeze curent. La MIDRASHA (Academia MOSSAD‑ului) cursanţii locuiesc ca într‑o staţiune şi sunt trataţi ca nişte turişti care stau la hotel. Academia nu foloseşte Drofesori ci specialiştii cei mai buni ai MOSSAD‑ului. La fiecare trei luni studenţii sunt testaţi cu detectorul de minciuni. Refuzul de a se supune la un test îi dă conducătorului de curs dreptul (teoretic) de a‑l împuşca pe rebel.

Dintre materiile teoretice care se studiază la MOSSAD, cea mai importantă, dar şi cea mai dificilă este NAKA‑ sistemul descrierea rapoartelor în MOSSAD,

În care pentru fiecare subiect nu se admite decât o singură propoziţie, mesajul cu mai multe teme urmând a fi divizat în mai multe mesaje standard purtând numere de cod diferite. NAKA este extrem de important deoarece principala activitate şi misiune a MOSSAD‑ului constă în culegerea de date, în transmiterea, interpretarea şi valorificarea acestora.

Pregătirea militară a agenţilor include cunoaşterea tuturor tipurilor de arme ti armate, a structurilor militare ale ţărilor vecine Israelului, a politicii, religiei pi a organizării lor sociale, în afară de NAKA şi pregătirea militară, cadeţii MOSSAD‑ului mai studiază contrainformaţiile şi acoperirea. La lecţiile practice bi învaţă cum să se comporte în societate, la masă, într‑un salon oficial sau în cel mai select restaurant de pe glob, să recunoască vinurile bune etc.

Din a doua lună petrecută în Academie, cadeţii primesc arme. Ofiţerii din MOSSAD au în dotare pistoale Beretta, arma ideală prin dimensiuni şi calitate. Antrenamentele de trageri se efectuează într‑o sală de tir amenajată ca şi cum ar fi un coridor de hotel unde uşile se pot deschide oricând pentru a lăsa să apară profilul unui posibil duşman care trebuie anihilat.

La capătul unui an şi jumătate cei care absolvă aceste cursuri devin un fel de ucenici şi nu agenţi plini (katsa). Ei mai au de parcurs un nou ciclu de studii practice la Cartierul General al MOSSAD‑ului, trecând pe rând prin fiecare departament şi învăţând să opereze pe computer în bazele de date ale serviciilor secrete. După încă sase luni, tinerii agenţi sunt repartizaţi în secţiile MOSSAD‑ului, începând munca propriu‑zisă.

Cartea pe care o înfăţişăm azi cititorului român este cea mai completă şi actuală radiologie a MOSSAD‑ului şi, dacă ea are vreo hibă, aceasta constă în faptul că autorul a renunţat la aspectele „nespectaculoase” istorie, organizare, terminologie, etc, pentru a prezenta personaje şi acţiuni într‑o manieră atrăgătoare şi totuşi impecabilă din punct de vedere ştiinţific, în ceea ce ne priveşte am căutat să

completăm conţinutul prin date sintetice cuprinse parţial în anexe, parţial în note şi, în cea mai mică măsură, şi în acest „cuvânt înainte”, intitulat poate prea pretenţios „prefaţă”.

Înainte de a da cuvântul „spionilor lui Gideon” mai evidenţiem faptul că MOSSAD‑ul nu racolează, ca alte servicii secrete, aventurieri sau voluntari care vor să devină eroi, ci, cum spunea unul dintre părinţii agenţiei, Isser Harel, oameni, „cinstiţi, fideli, loiali, şi patrioţi”, gata „să se consacre unor misiuni periculoase”.

O altă particularitate constă în faptul că MOSSAD‑ul îşi găseşte oamenii în rândurile tineretului evreu din întreaga lume. în acest caz exemplul cel mai bun, pentru că este cel mai cunoscut, este evreo‑canadianul Victor Ostrovski, care a părăsit MOSSAD‑ul şi a scris despre el în termeni mai puţin binevoitori, atât cărţi documentare cât şi romane.

El nu este decât un exemplu dintr‑o mulţime de evrei cu cetăţenie neisraeiiană care optează să lucreze în MOSSAD dintr‑un sentiment de solidaritate al evreilor de pretutindeni cu statul Israel. Fondatorul acestuia, Ben Gurion spunea despre evrei că „Toţi trebuie să ajute Israelul, chiar dacă ţara lor adoptivă este sau nu de acord” iar un lider al comunităţii evreilor‑americani era de părere că: „Nu are nici o importanţă dacă v‑aţi hotărât sau nu să emigraţi în Israel. Datoria voastră este să slujiţi interesele poporului evreu şi dincolo de graniţele Israelului”.

Aşa se face că agenţii MOSSAD‑ului au contribuit la câştigarea războaielor Israelului cu ţările arabe învecinate, au provocat căderea unor demnitari şi chiar a unor întregi guverne străine, au „semnat” unele dintre cele mai numeroase şi mai spectaculoase pagini ale spionajului tehnologic şi economic mondial, au generat o bogată literatură şi au născut o legendă: LEGENDA MOSSAD.

Niciodată în Israel MOSSAD‑ul nu a fost privit cu suspiciune şi nimănui nu i‑a fost ruşine să lucreze în sau să colaboreze cu MOSSAD‑ul. Cităm dintr‑o mult mai bogată listă de nume pe Haim Herzog, ajuns apoi preşedintele ţării, Ytzhak Rabin, Ytzhak Shamir şi Ehud Barak, fiecare ajungând prim‑ministru şi ministru al apărării şi David Kimche, viceministru de externe.

În lume, MOSSAD‑ul s‑a făcut remarcat prin acţiuni unice şi nu de puţine ori novatoare în tacticile şi tehnicile luptei antiteroriste. Cine nu ştie azi că MOSSAD‑ul a furat, în beneficiul Israelului şi Statelor Unite, un avion MIC 21 din Siria. MOSSAD‑ul a cumpărat o rachetă franceză Exocet din Chile şi a pus mâna, din Franţa, pe planurile avionului Mirage.

Acelaşi „institut” a procurat clandestin combustibil nuclear pentru reactorul israelian de la Dimona şi a pregătit operaţiunea cu nume de cod „Babilon” privind bombardarea reactorului nuclear irakian. Cine nu a admirat „Operaţiunea Moise” de salvare a falashilor etiopieni, capturarea în Argentina a criminalului de război nazist Adolf Eichmann sau anihilarea comandoului terorist care reaproviziona un avion plin cu ostatici pe aeroportul ugandez Entebbe.

Câteva dintre aceste episoade le veţi regăsi cu detalii surprinzătoare în această „Istorie secretă a MOSSAD‑ului”, al cărei autor, Cordon Thomas, a avut contacte directe cu personaje precum Isser Harel, fost şef al MOSSAD‑ului dar şi al „Serviciului de Securitate Internă” — SHIN BETH, Rafael Eitan, fost şef al LAKAM, Meir Amit care a fost, prin cumul, director şi la MOSSAD şi la AMAN, sau William Casey, fost director la CIA.

Pe parcursul celor 17 capitole ale acestei cărţi veţi găsi o cazuistică bogată, de la moartea prinţesei Diana şi spionarea activităţilor interne ale preşedintelui Clinton la Casa Albă, până la uciderea lui Abu Nidal, atotputernicul lider terorist palestinian. Veţi putea „vedea” dedesubturile complicatelor relaţii ale triunghiului Israel‑OEP‑Vatican sau ale modului în care MOSSAD‑ul a concurat „Serviciul Secret Chinez” în Africa, pentru ca apoi să colaboreze cu acesta la neutralizarea activităţilor africane ale KGB‑ului şi la eliminarea de pe pieţele locale a CIA.

în fine, veţi afla cum pot colabora serviciile secrete ale unor ţări arabe cu MOSSAD‑ul şi cum acesta le face servicii unor lideri arabi de primă mărime.

VICTOR IONESCU

În spatele oglinzii

Când lumina roşie a telefonului începu să clipească, un dispozitiv sofisticat de înregistrare se activa în apartamentul parizian de lângă Centrul Pompidou, în aglomeratul arondisment 4.

Lumina fusese instalată de un tehnician de comunicaţii israelian, care zburase de la Tel Aviv pentru a instala aparatul de înregistrat, menit să liniştească orice bănuială pe care vecinii ar fi avut o auzind telefonul sunând la ore nepotrivite.

Tehnicianul era un yahalomin, membru al unei echipe Mossad, care avea în grijă comunicaţiile sigure din ascunzătorile serviciului secret israelian. Cea din Paris era ca toate celelalte.

Avea uşa din faţă rezistentă la bombardament şi geamuri care, asemenea ferestrelor de la Casa Albă, puteau refracta scannerele. Existau zeci de astfel de apartamente în toate marile oraşe ale lumii, fie cumpărate, fie închiriate pe termen lung.

Multe erau nelocuite vreme îndelungată, fiind gata pentru următoarea operaţiune. O astfel de operaţiune a fost întreprinsă în apartamentul din Paris încă din iunie 1997, o dată cu sosirea domnului Maurice. Acesta vorbea o franceză fluentă, cu un uşor accent central european.

De a lungul anilor, vecinii se mai întâlniseră şi cu alţii ca el: bărbaţi sau, uneori, femei care soseau pe neaşteptate, petreceau săptămâni sau luni printre ei, pentru ca apoi, într o bună zi, să dispară fără urmă. Ca şi cei dinaintea sa, dl. Maurice a descurajat politicos orice interes privind persoana sau munca sa. Maurice era un katsa, un agent de teren al Mossad ului.

Din punct de vedere fizic era greu de descris; se spunea că şi pe o stradă pustie ar fi trecut aproape neobservat. Fusese recrutat atunci când Mossad ul nu era decât un proiect.

S a făcut remarcat în timpul efectuării stagiului militar în Israel, când, după tabăra de instrucţie, a fost cooptat de serviciul aerian de informaţii. Aptitudinea sa pentru limbile străine (vorbea franceza, engleza şi germana) a fost adăugată altor calităţi: era bun în rezolvarea problemelor legate de studiul de caz şi în a extrage dovezi din speculaţii, în plus, ştia cum să se poarte cu oamenii; ştia să convingă, să măgulească şi, dacă toate celelalte metode ar fi eşuat, să ameninţe.

După absolvirea şcolii Mossad în 1982, a activat în Europa, Africa de Sud şi în Orient. Se prezenta ca om de afaceri, scriitor sau comerciant. Folosise o serie de nume şi de biografii extrase din biblioteca de personaje a Mossad ului. De data aceasta era Maurice, încă o dată, om de afaceri.

De a lungul repartizărilor sale a auzit că în „Institut”, (nume dat Mossad ului de angajaţii săi) circulau zvonuri răutăcioase despre cariere ruşinoase şi distruse, despre schimbări la nivelul conducerii, despre fiecare nou director şi priorităţile sale. Despre corupţie.

Nici unul dintre ei nu a reuşit însă să eradicheze corupţia cât timp a fost la putere. Această stare de lucruri s a accentuat o dată cu numirea lui Benyamin Netanyahu ca cel mai tânăr prim ministru al Israelului, om cu o dovedită experienţă în domeniul serviciului secret, încă de la bun început, Netanyahu i a intrigat pe ofiţeri i experimentaţi în detaliile operaţionale.

La început s a dat vina pe entuziasmul inutil al unui nou venit care vroia să facă ordine, gata să inspecteze tot ce era de inspectat pentru a fi sigur că nu i scapă nici un secret. Dar lucrurile au devenit alarmante când nu numai primul ministru, dar şi soţia lui, Sara, au vrut să vadă ce se ascunde în spatele oglinzii, în lumea serviciului secret israelian.

Aceasta i a invitat pe cei mai înalţi ofiţeri ai Mossad ului să i facă o vizită şi să i răspundă la întrebări, susţinând că urmează exemplul lui Hillary Clinton care era interesată de CIA. Coridoarele sediului Mossad din Tel Aviv au răsunat de şoaptele scandalizate despre Sara Netanyahu, care a cerut să acceseze profilele psihologice ale şefilor de stat pe care ea şi soţul său urmau să i găzduiască sau să i viziteze. A cerut în mod special detalii despre activitatea sexuală a preşedintelui Bill Clinton.

De asemenea a cerut să se uite peste dosarele ambasadorilor israelieni care aveau să i găzduiască în timpul vizitelor externe, interesându se de curăţenia din bucătăriile acestora şi de frecvenţa cu care erau schimbate aşternuturile din apartamentele pentru oaspeţi.

Uimiţi de cererile sale, ofiţerii Mossad i au explicat soţiei primului ministru că astfel de informaţii nu se discută la întâlnirile serviciului secret. Unii dintre veterani au fost scoşi din operaţiunile curente ale serviciului, dându li se responsabilitatea unor operaţiuni minore care nu necesitau decât întocmirea unor dosare pe care nu le citea nimeni.

Dându şi seama că se plafonau, aceştia şi au dat demisia şi s au împrăştiat pe tot teritoriul Israelului, nemaifăcând nimic altceva decât să citească, în special istorie, încercând să se împace cu gândul că şi ei sunt de domeniul trecutului. Toate astea I au făcut pe Maurice să se bucure că nu se afla în Tel Aviv, şi că e din nou pe teren.

Operaţiunea care l adusese la Paris îi dădea încă o şansă de a dovedi că este un agent meticulos şi precaut, unul în stare să îndeplinească tot ce i se cerea. De data aceasta, misiunea era relativ uşoară: nu era vorba de nici un pericol fizic, ci numai de riscul de a fi pus într o situaţie jenantă în cazul în care autorităţile franceze ar fi descoperit ceea ce face şi l ar fi deportat în secret.

Ambasadorul israelian ştia că Maurice era în Paris, dar nu ştia şi de ce. Aceasta era procedura standard: dacă planul nu mergea, diplomatul putea pretinde că nu fusese pus la curent. Sarcina lui Maurice era de a recruta un informator. Aceasta era cunoscută în limbajul ezoteric al Mossad ului drept un „contact”, o corupere a unui cetăţean străin.

După două luni de muncă răbdătoare, Maurice credea că e gata să reuşească. Ţinta sa era Henri Paul, însărcinat adjunct cu securitatea Hotelului Ritz, care făcea şi pe şoferul în cazul oaspeţilor celebri. Unul dintre aceştia a fost Jonathan Aitken, ministru britanic în perioada în care Partidul Conservator era la putere. Aitken a fost responsabil cu coordonarea de vânzări de arme şi pentru stabilirea de contacte cu traficanţi de arme în Orientul Mijlociu.

Toate acestea au dus la World in Action, un show TV care se ocupa cu anchete, şi la publicarea de către ziarul Guardian a unei serii de rapoarte incriminatorii despre legăturile lui Aitken cu persoane care în mod normal nu se aflau în anturajele guvernanţilor. Aitken i a dat în judecată pentru calomnie. Cazul a pivotat în jurul întrebării legate de persoana care i a plătit lui Aitken şederea la Ritz, când acesta s a întâlnit cu arabii. La tribunal, Aitken a jurat că soţia sa plătise factura.

Prin intermediul unei terţe surse, Mossad ul i a mituit pe avocaţii apărării să susţină că dl. Aitken nu fusese la Paris în acea perioadă. Cazul a fost închis. Mossad ul, care considerase mult timp activitatea lui Aitken drept o ameninţare pentru Israel, practic I a distrus.

Hotelul a rămas însă locul de întâlnire al traficanţilor de arme din Orientul Mijlociu şi al contactelor lor europene. Mossad ul a hotărât să aibă un informator la Ritz care să i raporteze despre activităţile de acolo. Şi a propus mai întâi să obţină lista cu angajaţii hotelului; aceasta s a rezolvat prin accesarea sistemului computerizat.

Nimeni din conducerea superioară a hotelului nu era potrivit ceilalţi nu aveau acces la toţi oaspeţii, lucru determinant de altfel, însă cum Henri Paul se ocupa cu securitatea, aceasta însemna că el avea acces peste tot la Ritz.

Cheia sa putea descuia seiful oricărui oaspete. Nu i s ar fi pus nici un fel de întrebări dacă ar fi vrut să facă o copie după nota de plată a unui client şi n ar fi ridicat nimeni din sprânceană dacă i s ar fi cerut lista apelurilor telefonice făcute de dealeri pentru a lua legătura cu persoanele de contact. Putea afla cu ce femei avuseseră de a face dealerii.

Ca şofer al VIP urilor, Paul ar fi fost în măsură să tragă cu urechea la convorbirile celor pe care i transporta, să le studieze comportamentul, să vadă unde se duc şi cu cine se întâlnesc. Următorul pas era întocmirea unui profil psihologic al lui Paul.

Timp de câteva săptămâni, unul dintre rezidenţii katsa din Paris a adunat informaţii despre trecutul lui. Folosindu se de mai multe acoperiri, printre care cea de angajat al unei companii de asigurări şi cea de comerciant de telefoane, agentul katsa a aflat că Paul era burlac, n avea o relaţie stabilă, locuia într un apartament cu chirie mică, conducea o Mini neagră, dar îi plăceau maşinile rapide şi motocicletele de concurs. Chiar cumpărase o motocicletă împreună cu încă cineva.

Angajaţii hotelului au spus că îi plăcea să bea uneori. Se părea chiar c^r din când în când, mai apela la serviciile unei prostituate de lux care îi servea şi pe clienţii hotelului. Informaţiile au fost analizate de un psiholog al Mossad ului. Acesta a conchis că Henri Paul avea o fire vulnerabilă. Psihologul a decis că cea mai bună metodă de a l recruta ar fi prin presiuni crescânde, însoţite de promisiuni legate de substanţiale sume băneşti care urmau să finanţeze viaţa socială a lui Paul.

Această operaţiune putea fi una destul de lungă şi putea necesita deosebită răbdare şi talent. În loc să se folosească în continuare de rezidentul katsa, la Paris avea să fie trimis Maurice. Ca şi în cazul altor operaţiuni asemănătoare, Maurice a urmat nişte criterii standard.

Mai întâi s a familiarizat cu Hotelul Ritz şi împrejurimile acestuia. L a recunoscut repede pe Henri Paul, un tip atletic cu mers arogant, care dădea de înţeles că nu ţine cont de nimeni. Maurice a observat ciudata legătură pe care Paul o avea cu fotografii de scandal care împânzeau intrarea lui Ritz, gata la orice oră să i fotografieze pe cei bogaţi şi faimoşi.

Din când în când, Paul le cerea să se retragă, iar aceştia făceau întocmai, înconjurând clădirea pe motociclete înainte să se întoarcă, în timpul acestor mici plimbări, Paul ieşea pe uşa de serviciu şi începea să i tachineze amical.

Noaptea, Maurice l a văzut pe Paul bând cu diverşi paparazzi prin barurile din apropierea hotelului, pe care le frecventau, după terminarea programului, el şi alţi angajaţi. În rapoartele trimise la Tel Aviv, Maurice menţiona faptul că Paul putea să bea cantităţi considerabile de alcool rămânând totuşi treaz. Tot acesta a mai confirmat faptul că Paul ar fi perfect pentru rolul de informator.

La un moment dat, în timpul supravegherii sale discrete, Maurice a descoperit că Paul trăda încrederea ce i fusese acordată. Primea bani de la paparazzi pentru a le vinde ponturi despre locurile unde vor merge oaspeţii, favorizându le astfel fotografierea celebrităţilor.

Schimbul informaţiilor contra cost avea loc fie în unul din baruri, fie în îngusta stradă Cambon, acolo unde se afla intrarea angajaţilor. Pe la jumătatea lunii august, acel schimb s a axat pe sosirea la Ritz a Dianei, Prinţesa de Wales, şi a noului său iubit, Dodi AI Fayed, fiul patronului hotelului. Urmau să stea în fabulosul apartament regal. Întreg personalul de la Ritz fusese ameninţat cu concedierea imediată în cazul în care ar fi dezvăluit amănunte privind sosirea secretă a Dianei. în ciuda acestui amănunt,

Paul şi a riscat slujba informându i pe papa razzi asupra acestui subiect. Fiecare dintre ei l au răsplătit financiar. Maurice a remarcat că Paul începuse să bea mai mult şi a auzit că personalul de la Ritz se plângea că însărcinatul adjunct cu securitatea hotelului devenise mai dur ca de obicei: o concediase pe o cameristă care furase o bucată de săpun dintr una din camere.

Mai mulţi angajaţi au declarat că Paul lua şi pastile, şi se întrebau dacă acestea nu erau cumva menite să i calmeze stările nervoase. Toţi erau de acord că Paul devenise imprevizibil acum era bine dispus, în momentul următor se înfuria necontrolat pentru vreun fleac. Maurice decise că era timpul să facă mişcarea. Primul contact a avut loc în barul lui Harry din Rue Daunou.

Când Paul şi a făcut apariţia, Maurice sorbea un cocktail. Agentul katsa al Mossad ului a intrat în discuţie cu el, iar Paul a acceptat să bea şi el ceva, după ce Maurice i a spus că prieteni de ai lui stătuseră cândva la Ritz. Maurice a mai spus că aceştia fuseseră surprinşi de numărul mare de arabi bogaţi care trăgeau la hotel. Paul insista asupra faptului că majoritatea arabilor erau neciopliţi şi aroganţi şi că se aşteptau să le sari în ajutor la cea mai mică mişcare. Cei mai răi erau saudiţii.

Maurice spuse că auzise şi despre clienţii evrei acelaşi lucru.

Paul nu era de aceeaşi părere. Declară că evreii erau nişte clienţi excelenţi. În această atmosferă promiţătoare, seara se sfârşi cu stabilirea unei noi întâlniri, peste câteva zile, pentru a lua cina la un restaurant din apropierea Ritz ului. în timpul cinei Paul a confirmat, ca răspuns la întrebările calculate ale lui Maurice, multe din informaţiile pe care acesta deja le cunoştea.

Paul a vorbit despre pasiunea lui pentru maşini rapide şi despre plăcerea de a pilota avioane mici. Dar era greu să ţi satisfaci aceste plăceri dintr un salariu. Acesta trebuie să fi fost momentul în care Maurice a început să facă presiuni. Să găseşti bani pentru astfel de hobby uri era o problemă, dar nu una fără rezolvare. În mod cert, această afirmaţie îi stârnise interesul lui Paul. Lucrurile şi au urmat apoi cursul firesc: Maurice oferi, iar Paul primi cu plăcere. O dată nada aruncată, Maurice trebuie să şi fi pus în practică toate talentele dobândite la şcolile Mossad ului.

La un moment dat, Maurice a lansat ideea că ar putea da o mână ele ajutor, menţionând că lucra pentru o companie dispusă oricând să şi îmbunătăţească baza de date, în schimbul unor sume frumuşele de bani. Asta era mutarea favorită a agenţilor Mossad când se aflau într o operaţiune de contact. De aici şi până la a i spune lui Paul că mulţi dintre clienţii Ritz ului aveau informaţii ce ar fi interesat compania, nu mai era decât un mic pas.

Paul, poate stânjenit de modul în care decurgea discuţia, s a împotrivit. Maurice a mers apoi mai departe, spunând că, deşi înţelegea rezervele lui Paul, acestea îl surprindeau. Toată lumea ştia că Paul lua mită de la paparazzi. Aşa că, de ce ar fi dat cu piciorul unei adevărate şanse de câştig? Talentul lui Maurice de a şi prezenta propunerile, informaţiile privitoare la trecutul lui Paul, capacitatea de convingere, dar mai ales presiunea la care îşi supunea interlocutorul şi au spus cuvântul.

Toate au avut efect asupra lui Paul. Chiar dacă n a pus întrebări, şi a dat imediat seama că omul din faţa lui era un agent secret sau cineva care recruta pentru serviciul secret. Poate că şi asta i a influenţat răspunsul. După spusele unui agent israelian familiarizat cu situaţia, „Henri Paul a vorbit încă de la început fără rezerve: i se cerea să spioneze? Dacă da, ce trebuia să facă? Pur şi simplu.

Fără paravane şi ocolişuri inutile. Doar ce trebuia să facă şi pentru cine ar fi urmat să lucreze. Acesta era momentul în care Maurice trebuia să decidă, l o fi spus lui Paul că va lucra pentru Mossad? Nu existau proceduri standard pentru astfel de lucruri. Fiecare ţintă e diferită, însă Henri Paul înghiţise momeala.” Aşa stând lucrurile, Maurice i a spus lui Paul ce se aştepta de la el: să obţină informaţii despre oaspeţi, poate chiar să le bage tehnica în camere, şi să ia seama cu cine se distrau.

Poate că au discutat ceva şi despre bani, se poate să se fi adus vorba şi de o ofertă de cont în Elveţia; puteau eventual să l plătească şi în bani gheată. Maurice a lăsat să se înţeleagă de la sine că astfel de chestiuni nu erau decât nişte detalii minore. De acum se putea chiar să i fi spus că urma să lucreze pentru Mossad. Toate astea ar fi etapele standard ale unui contact reuşit.

E foarte posibil ca Paul să se fi speriat de ceea ce i se cerea să facă. Nu era vorba de loialitatea faţă de cei de la Ritz; ca pe mulţi alţii, î| atrăseseră acolo salariile destul de mari şi bacşişurile. Era lesne de înţeles că îi era frică să nu îl depăşească situaţia şi să rişte să ajungă la închisoare dacă ar fi fost prins spionând oaspeţii hotelului. Şi dacă s ar fi dus la poliţie, ce putea rezolva?

Poate că ştiau deja ce urma să i se propună. Dar dacă i ar fi refuzat? Atunci ce s ar fi întâmplat? Dacă conducerea hotelului ar fi aflat că el trădase deja cel mai preţios atribut oferit de Ritz confidenţialitatea informându i pe paparazzi, ar fi putut fi concediat, ba chiar dat în judecată.

În acele zile ale lui august 1997, Henri Paul părea că nu mai are scăpare. Continua să bea, să ia pastile, să doarmă prost şi să şi bată joc de cei din subordinea sa. Era un om gata să cadă în prăpastie. Maurice menţinea presiunea, îl întâlneai de multe ori în acelaşi bar în care Paul bea după serviciu. Numai simpla lui prezenţă era suficientă să i reamintească ceea ce era constrâns să facă.

Maurice se ducea de multe ori pe la Ritz unde savura câte un aperitiv la bar, mergea la restaurant sau îşi lua cafeaua de după amiază în holul hotelului. Lui Henri Paul i se părea că Maurice devenise umbra lui. Şi toate astea nu făceau decât să i sporească tensiunea şi să i aducă aminte francezului că nu avea scăpare. Şi apropiata vizită a Dianei şi a lui Dodi Al Fayed îl neliniştea.

Paul fusese însărcinat cu protecţia lor pe timpul şederii, dar mai ales avertizat să i ţină departe de paparazzi. În acelaşi timp, fotografii îl tot sunau pe mobil cerând informaţii despre vizită i se ofereau sume mari de bani pentru cele mai mici detalii. Tentaţia era un alt factor de presiune. Iar presiunea părea că îl înconjoară din toate părţile. Deşi reuşea să disimuleze, Paul era totalmente copleşit. Lua antide presive, somnifere şi energizante ca să poată lucra pe timpul zilei.

Combinaţia asta de medicamente nu putea decât să l afecteze profund. Lumina intermitentă un telefon care l a trezit pe Maurice, a fost înregistrată duminică 31 august, la ora 1:58 noaptea. Cel care făcuse apelul lucra la departamentul de accidente rutiere al jandarmeriei pariziene şi fusese recrutat de Mossad cu câţiva ani în urmă. Era un rriahuab, deci un informator neisraelian. în ierarhia contactelor pariziene ale lui Maurice, acesta se afla undeva la coadă.

Cu toate acestea, vestea accidentului rutier avea să l uimească pe Maurice. Cu mai puţin de o oră în urmă, un Mercedes Sedan se izbise într unul din stâlpii de beton ai pasajului de vest de sub Place de l’Alma; un loc în care se petreceau des accidente. Victimele erau Diana, Prinţesa de Wales, mama viitorului rege al Angliei; Dodi AI Fayed, fiul lui Mahommed, patronul de origine egipteană al lanţului de magazine Harrods din Knightsbridge şi Henri Paul. Bodyguard ul cuplului fusese grav rănit.

La câteva ore după accident, Maurice s a întors la Tel Aviv, lăsând în urmă întrebări la care nu s a putut răspunde nici până în ziua de azi. Ce rol a jucat în accident presiunea exercitată de el? Să fi pierdut Henri Paul controlul maşinii, făcând o să se izbească de stâlpul pasajului de la Alma, pentru că nu vedea nici o cale de scăpare din ghearele Mossad ului?

Să fi avut presiunea vreo legătură cu concentraţia mare de medicamente găsită în sânge? Oare când a plecat de la Ritz cu pasagerii, se mai gândea încă la o portiţă de scăpare? Era Paul, pe lângă victima unui nefericit accident de circulaţie, şi victima unui neîndurător serviciu secret? Întrebările continuau să nu i dea pace lui Mahommed Al Fayed”.

În februarie 1998, a declarat public: „N a fost vorba de nici un accident. Sunt extrem de convins de asta. Adevărul nu poate fi ascuns la nesfârşit.” Cinci luni mai târziu, canalul britanic de televiziune ITV a difuzat un documentar care susţinea că Henri Paul ar fi avut legături cu serviciul secret francez. Nu era adevărat.

Materialul a mai insinuat că un serviciu secret, al cărui nume nu se cunoştea, ar fi fost responsabil pentru morţile tragice au mai fost făcute şi supoziţii conform cărora serviciul respectiv s arfi implicat pentru că britanicii se temeau ca dragostea Dianei pentru Dodi, care era egiptean, să nu aibă cumva „repercusiuni politice”.

Până în ziua de astăzi, legătura dintre Henri Paul şi Mossad a rămas un secret bine păzit exact aşa cum se şi dorea. Mossad ul nu acţiona la porunca nimănui din afara Israelului, într adevăr, puţini din afara serviciului ştiu de implicarea serviciului în moartea celei mai media tizate femei din lume. Inspirat de campania de

discreditare a mass media engleză, Mohammed Al Fayed a continuat să susţină că anumite servicii secrete, al căror nume nu se ştia, s au unit împotriva fiului său şi a prinţesei Diana. în iulie 1998, doi jurnalişti de la ziarul Times au publicat o carte în care sugerau că Henri Paul a avut legături cu serviciul secret francez,

însă nici Al Fayed, nici jurnaliştii nu au venit cu dovezi concludente care să le susţină afirmaţiile nici unul dintre ei nu a bănuit legătura dintre Mossad şi Paul. În iulie 1998, Mahommed Al Fayed a adresat membrilor Parlamentului britanic o scrisoare, conţinând o serie de întrebări; cerea ca acestea să fie discutate în Camera Comunelor. Al Fayed susţinea că: „există o forţă care vrea să muşamalizeze răspunsurile pe care le cer”.

Gestul a fost interpretat ca fiind cel al unui tată îndoliat şi îndurerat care face acuzaţii în dreapta şi în stânga, întrebările merită să fie repetate, nu numai pentru că astfel este în l atu rată orice bănuială asupra rolului jucat de Mossad în ultimele săptămâni de viaţă ale lui Henri Paul, dar şi pentru că demonstrează cum o

tragedie poate căpăta dimensiuni pe care numai adevărul le mai poate readuce la normal. Al Fayed a scris despre un „plan” de eliminare al Dianei şi al fiului său, încercând să lege de întrebările lui tot felul de evenimente disparate: „De ce a durat o oră şi 40 de minute pentru ca Diana să ajungă la spital?

De ce nici un fotograf nu a arătat pozele făcute? De ce tocmai în acea noapte a fost spartă locuinţa londoneză a unui fotograf care deţinea fotografii făcute de paparazzi? De ce nici o cameră de luat vederi cu circuit închis din acea parte a Parisului nu a filmat nimic? De ce dispozi

tivele de urmărire nu mai aveau film iar camerele de luat vederi {din trafic) erau închise? De ce la locul accidentului s a redeschis traficul în numai câteva ore?

Cine era persoana cu echipament fotografic din grupul de presă de la intrarea de la Ritz? Cine erau cei doi bărbaţi neidentificaţi de la barul hotelului? Vorbeau în engleză, privind şi ascultând în jurul lor.” Mossad ul nu era deloc interesat de relaţia lui Dodi cu Diana.

Singurul lor scop era recrutarea lui Henri Paul ca informator. În legătură cu misteriosul fotograf: în trecut agenţi ai Mossad ului au mai pozat ca jurnalişti.

Putea foarte bine să fi fostMaurice, veghind în faţa hotelului. S ar putea ca cei doi bărbaţi neidentificaţi de la barul hotelului să fi avut vreo legătură cu Mossad ul. Dacă ar fi adevărat, acest lucru l ar linişti fără îndoială pe Mohammed AI Fayed. Unii dintre colegii lui Maurice au fost de părere că dorinţa de a l prinde în cursă pe

Henri Paul nu era decât o dovadă în plus a faptului că Mossad ul a exagerat şi că întreprindea operaţiuni internaţionale imprudente; şi asta fără să ţină seama de urmările pe care, pe termen lung, acestea le ar putea avea pentru serviciul secret, pentru Israel, pentru pacea în Orientul Mijlociu şi în cele din urmă pentru legătura cu cel mai vechi şi mai loial aliat, S.U.A.

Mai mulţi ofiţeri susţineau chiar, că, de când cu venirea la putere în 1996 a lui Benyamin Netanyahu ca prim ministru, treburile se înrăutăţiseră. Un veteran al serviciului secret israelian a afirmat: „Oamenii văd că cei care lucrează pentru Mossad sunt de cele mai multe ori criminali deghizaţi în patrioţi.

Lucrul acesta ne face rău nouă şi moralităţii noastre, iar până la urmă va avea un efect negativ asupra relaţiilor Mossad ului cu alte servicii secrete.” Un alt ofiţer important a fost la fel de direct: „Netanyahu se comportă ca şi cum Mossad ar face parte din propria i versiune a curţii regelui Arthur; face ceva nou în fiecare zi pentru a nu se plictisi cavalerii.

Asta i motivul pentru care lucrurile au mers aşa de prost în ultimul timp în cadrul serviciului. Să tragem un semnal de alarmă înainte să fie prea târziu.” Prima lecţie pe care am învăţat o într un sfert de secol de când scriu despre serviciile secrete este că decepţia şi dezinformarea sunt uneltele de bază ale acestora, la fel ca şi răzbunarea, corupţia, şantajul Şi, uneori, asasinatul.

Agenţii sunt învăţaţi să mintă, să se folosească şi să abuzeze de prietenii; sunt opusul dictonului care afirmă că un gentleman nu citeşte niciodată scrisorile altuia. Le am observat comportamentul în timpul investigaţiilor pe care le am făcut în legătură cu numeroasele scandaluri legate de spionii Războiului Rece: trădarea secretelor privitoare la bomba atomică americană de către Klaus Fuchs şi compromiterea MI5 şi MI6 britanice de către Guy Burgess, Donald Maclean şi Kim Philby.

Cu toţii îşi aleseseră drept motto cuvintele trădare şi duplicitate. Tot eu am fost unul dintre primii scriitori care a aflat despre obsesia pe care CIA o avea faţă de controlul minţii, preocupare pe care Serviciul a fost constrâns s o recunoască la zece ani de la publicarea cărţii mele pe aceeaşi temă, Journey into Madness. Negarea este arta neagră a serviciilor secrete, artă de mult perfecţionată.

Totuşi, în aflarea adevărului am fost foarte mult ajutat de doi ofiţeri profesionişti ai serviciului secret: Joachim Kraner, defunctul meu socru, care după al doilea război mondial a condus o reţea MI6 în Dresda, şi Bill Buckley, fost şef CIA în Beirut. Fizic se asemănau foarte mult; amândoi erau înalţi, slabi, îngrijiţi şi foarte siguri pe ei. în ochi nu le puteai citi prea multe doar dacă le erai simpatic sau nu. înzestraţi cu o inteligenţă sclipitoare, criticau usturător din când în când Serviciile pe care le slujiseră.

Ambii îmi aminteau în permanenţă cât de multe se pot învăţa din ceea ce Bill numea „şoaptele din umbră”: o ambuscadă mortală dintr o alee fără nume o nouă operaţiune care putea să anuleze ani de vădite relaţii amicale politice o mică informaţie, aparent neînsemnată, care putea completa un puzzle important. Joachim avea o vorbă: „uneori, nişte cuvinte aruncate în vânt îţi pot schimba punctul de vedere”.

Mândri să practice ceea ce ei numeau „a doua meserie ca vechime în lume”, cei doi nu numai că îmi erau prieteni, dar m au convins că serviciile secrete sunt cheia înţelegerii totale a relaţiilor internaţionale, politicii globale şi diplomaţiei şi, bineînţeles, a terorismului. Datorită lor am avut contacte cu un număr de servicii

şi agenţii secrete: BND (Germania) DGSE (Franţa) CIA serviciile secrete canadiene şi britanice. Joachim a murit după ce a ieşit la pensie; Bill a fost ucis de funda mentaliştii islamici care îl sechestraseră în Beirut şi care au declanşat criza ostaticilor vestici în oraş. Tot prin ei am cunoscut memb

ri ai serviciului secret israelian care la început mi au dat informaţii despre trecutul lui Mehmet Ali Agea, fanaticul turc ce încercase să l asasineze pe Papa Ioan Paul în piaţa Sf. petru din Roma, în mai 1981.

Contactele au fost stabilite de Simon Wiesenthal, renumitul „vânător” de nazişti, şi preţioasă sursă pentru Mossad timp de peste 40 de ani. Datorită renumelui şi reputaţiei sale, Wiesenthal încă mai are uşi deschise peste tot, mai ales la Washington. În acelaşi oraş, în martie 1986, am aflat ceva în plus despre încâlcitele relaţii dintre serviciile secrete americane şi cele israeliene.

Mă aflam acolo pentru a l intervieva pe William Casey, pe atunci directorul CIA, pentru cartea mea, Journey into Madness, care tratează şi subiectul morţii lui Bill Buckley. În ciuda costumului lui de comandă, Casey era o figură patetică.

Cât timp am stat de vorbă într un club din Washington, i am observat figura palidă, cu maxilare proeminente, şi ochii roşii arăta de parcă cei cinci ani de conducere a CIA îl vlăguiseră de tot. La un pahar de apă minerală mi a confirmat condiţiile întâlnirii noastre. Fără notiţe, fără înregistrări; tot ce urma nu erau decât informaţii de bază. A scos apoi o foaie de hârtie pe care erau tipărite datele sale biografice.

Se născuse la New York la data de 13 martie1913 şi absolvise dreptul în 1937, la Universitatea St. John. După ce în 1943 fusese recrutat de Marina Statelor Unite, la câteva luni a fost transferat la Oficiul Serviciilor Strategice, predecesorul CIA. în 1944 devenea şeful serviciului secret OSS în Europa.

Este numit apoi şeful Comisiei de Schimburi şi Pază (1971-1973) apoi a urmat o ascensiune rapidă, fiind numit secretar adjunct de stat al afacerilor economice (1973 1974); preşedinte al Băncii de Export lmport a Statelor Unite (1974 1976); şi membru al Comisiei Consultative cu privire la Serviciile Secrete Internaţionale ale preşedintelui (1976 1977).

În 1980 este numit conducătorul reuşitei campanii pentru preşedinţie a lui Ronald Reagan. Un an mai târziu, la 28 ianuarie 1981, Reagan îl numeşte în funcţia de DCI, ajungând astfel cel de al 13 lea om care a deţinut cea mai importantă funcţie în cadrul servicii lor secrete ale Statelor Unite ale Americii.

După ce i am spus că fusese omul potrivit la locul potrivit, Casey a mai luat o gură de apă şi a mormăit că nu dorea să „intrăm în detalii personale”. Şi a băgat foaia înapoi în buzunar şi a aşteptat apoi atent prima mea întrebare: ce mi putea spune despre Bill Buckley, care, în urmă cu aproape doi ani, pe data de 16 martie 1984 fusese sechestrat la Beirut, iar acum era mort. Vroiam să ştiu ce făcuse CIA ul ca să l salveze.

Stătusem ceva timp în Orientul Mijlociu, inclusiv în israel, încercând să pun lucrurile cap la cap. „Ai vorbit cu Admoni sau cu vreunul din oamenii lui?” mă întrerupse Casey. În 1982, Nahum Admoni devenise şeful Mossad ului. Printre cunoscuţii ambasadei era ştiut ca un om rece şi fără scrupule.

Casey l a caracterizat ca pe „un evreu care şi ar dori să câştige un concurs de urinat într o noapte ploioasă la Gdansk”. Mai exact, Admoni se născuse la Ierusalim în 1929 din părinţi polonezi emigranţi. Scolit la Rehavia Gymnasium, şi a dezvoltat aptitudini lingvistice care l au ajutat să îmbrace uniforma de locotenent al serviciului secret în Războiul de Independenţă din 1948.

„Admoni poate să priceapă vreo sase limbi străine”, a opinat Casey. Mai târziu, Admoni a studiat relaţiile internaţionale la Berkeley şi apoi le a predat la scoală Mossad de la marginea Tel Aviv ului.

Mai lucrase şi sub acoperire în Etiopia, Paris şi Washington, unde stabilise legături trainice cu predecesorii lui Casey: Richard Helms şi William Colby. Aceste promovări l au ajutat pe Admoni să devină un birocrat al serviciului secret care ştia să se folosească de cuvinte şi care, după cum a spus Casey, o dată ce a ajuns şeful Mossad ului, „a ştiut să ţină bine cârma. Cum era un om sociabil, se pricepea la femei, la fel de bine cum ştia ce era mai bine pentru Israel.”

Portretul făcut de Casey era cel al unui agent care, după cuvintele lui, „a ajuns în frunte pentru că s a priceput să nu şi calce şefii pe bătături.” Ceea ce mi a spus în continuare a fost pe acelaşi ton bombănit. „Nimeni nu te poate surprinde, ca cineva pe care l ai considerat prieten.

Până să ne dăm seama că Admoni nu avea de gând să mişte nici un deget, Bill Buckley era deja mort. Mai ţii minte cum era pe atunci? Masacraseră aproape o mie de palestinieni în cele două tabere de refugiaţi de la Beirut. Forţele Creştine Libaneze i au omorât; evreii simţeau că se întorsese roata din Biblie. Ce i drept e că Admoni era mână în mână cu criminalul, cu Gemayel.”

Gashir Gemayel a fost conducătorul grupării Falangiste, iar mai târziu a devenit preşedintele Libanului. Şi Gemayel era al nostru, dar n am avut niciodată încredere în nenorocitul ăla. Iar Admoni fusese permanent mână în mână cu el, cât timp Buckley era torturat. N avem nici cea mai mică idee unde anume în Beirut puteau să l ţină ostatec. L am rugat pe Admoni să afle. A zis că se rezolvă. Şi am tot aşteptat. Ne am trimis cei mai buni oameni la Tel Aviv să coopereze cu Mossad ul.

Nu era o problemă de bani. Iar Admoni ne tot promitea că se rezolvă.” Casey a mai sorbit puţină apă, părând că retrăieşte acele momente. Ce a spus în continuare a sunat ca verdictul unui proces. „Următoarea mutare a lui Admoni a fost să ne spună că OEP pusese la cale răpirea.

Noi ştiam că israelienii erau gata oricând să dea vina pe Yasser Arafat pentru cel mai neînsemnat incident, aşa că nu l am crezut la început, însă Admoni era foarte convingător.

Ne a dat multe motive să l credem. Până să ne dăm seama că nu era mâna lui Arafat, era mult prea târziu ca să l mai salvăm pe Buckley. Ceea ce nu ştiam era că de fapt Mossad ul nu juca cinstit dădea arme Hezbollah ului ca să i omoare pe evrei, iar pe de altă parte, le dădea evreilor arme, ca să i omoare pe palestinieni.

” Părerea mai mult decât sigură a lui Casey, cu privire la ceea ce credea CIA că se întâmplase cu Bill Buckley era că Mossad ul nu făcuse nimic să l salveze, sperând, astfel, să dea vina pe OEP, spulberând, astfel, planurile lui Arafat de a intra în graţiile Washingtonului punea astfel într o cu totul altă lumină relaţiile de presupusă prietenie a două servicii secrete.

În felul acesta Casey a dovedit că între Statele Unite şi Israel mai erau şi alte legături în afara operelor de caritate şi a altor manifestări ale solidarităţii americano israeliene, lucru care a transformat Israelul într o regiune extrem de puternică din cauza fricii arabilor.

Înainte să ne despărţim, Casey mi a mai spus un ultim lucru: „O naţiune îşi înfiinţează serviciul secret de care are nevoie. America pune accentul pe expertize tehnice pentru că urmărim mai degrabă să descoperim, decât să dominăm în secret. Israelienii lucrează altfel. Mossad ul, în mod deosebit, îşi asociază acţiunile cu cele de supravieţuire a ţării

.” Această atitudine a făcut ca mult timp Mossad ul să rămână imun la alegeri. Dar, în timpul a doi ani de cercetări pentru cartea de faţă, o serie de greşeli uneori scandaluri au făcut ca serviciul să intre în conştiinţa publică.

Au fost puse întrebări şi, cum răspunsurile întârziau mai mereu, au început să apară găuri în armura pe care o purta Mossad ul pentru a se proteja de lumea înconjurătoare. Am vorbit cu mai bine de o sută de persoane care aveau de a face direct sau indirect cu serviciul secret israelian sau cu alte agenţii. Mulţi m au sfătuit să mă leg de evenimente mai recente şi mi au spus că trecutul ar trebui invocat numai dacă vroiam să ilustrez evenimente relevante pentru rolul Mossad ului.

Multe dintre interviuri le am avut cu persoane care nu mai fuseseră intervievate; de cele mai multe ori, nici o dovadă nu putea produce nici cea mai simplă explicaţie pentru comportamentul lor sau al altora. Mulţi dintre ei au fost surprinzător de sinceri, deşi nu toţi au vrut să şi dezvăluie identitatea, în ceea ce i priveşte pe cei din serviciul Mossad, legea israeliană le interzice să şi dezvăluie numele sau să l dea publicităţii. Unele dintre sursele non israeliene au cerut şi au primit garanţia anonimatului.

Deşi ziarele încearcă să publice tabele cu numele agenţilor, acest lucru e aproape imposibil. Anonimatul este păstrat cu sfinţenie, iar unii doresc să fie amintiţi în astfel de pagini doar printr un pseudonim sau prin prenumele adevărat: şi, totuşi, asta nu le face mărturia cu nimic mai puţin plauzibilă.

Motivele personale pentru ruperea tăcerii ar putea fi multe: nevoia de a deveni cunoscuţi mai târziu; dorinţa de a şi justifica acţiunile; memoriile unui om în vârstă sau poate chiar nevoia de a şi ispăşi păcatele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care au acceptat să şi dea numele.

Dar, poate că cel mai bun motiv care i a împins să rupă tăcerea era o teamă reală la gândul că organizaţia pe care au slujit o cu mândrie e din ce în ce mai ameninţată din interior şi că singura soluţie de a o salva ar fi fost să dezvăluie ceea ce făcuse în trecut şi ceea ce face în prezent. Insă, pentru o înţelegere totală, trebuie ştiut de ce şi cum a fost creat serviciul secret.

Înainte de început Încă de la răsăritul soarelui, credincioşii veniseră la cel mai sfânt zid din lume, ultima rămăşiţă a celui de al doilea Templu din Ierusalim1 al lui Irod cel Mare2, Zidul Plângerii3. Funcţionari publici mergeau alături de păstori din dealurile din apropierea Ierusalimului tineri care tocmai primiseră comuniunea de bar mitzvah4 îi însoţeau cu mândrie pe bărbaţii în vârstă. Profesori de la sinagogi mergeau umăr la umăr cu vânzători care veniseră tocmai de la Haifa, Tel Aviv, sau satele de la Marea Galilee.

Toţi erau îmbrăcaţi în negru, aveau câte o carte de rugăciuni, şi stăteau în faţa zidului înalt recitând frânturi din Scriptură. Asta făcuseră evreii de a lungul secolelor, însă Sabatul5 din acea vineri de septembrie 1929 era diferit. Rabinii le ceruseră oamenilor să participe în număr cât mai mare la rugăciunea publică şi să şi arate hotărârea şi dorinţa de a face acest lucru.

Aceasta se vroia nu numai o expresie a credinţei lor, dar şi un simbol vizibil al sionismului6 şi o aluzie că populaţia arabă care devenise cu mult mai numeroasă nu i va putea intimida. De luni de zile umblau zvonuri potrivit cărora populaţia musulmană era din nou foarte deranjată de ceea ce ei considerau expansiune sionistă.

Aceste temeri începuseră încă din 1917, o dată cu Declaraţia Balfour7 şi angajamentul ce fusese luat atunci, cu privire la fostul pământ evreiesc din Palestina.

Pentru arabii care locuiau acolo şi care şi puteau frasa arborele genealogic până în vremea Profetului, aceasta era o mare ofensă. Pământul pe care îl munciseră timp de secole era ameninţat, şi exista chiar riscul luării acestuia de către sionisti şi de către protectorii lor britanici, care veniseră la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi puseseră Palestina sub mandat. Britanicii guvernaseră la fel cum făcuseră şi în alte părţi ale imperiului, încercând să împace ambele tabere. Numai că tactica respectivă n a fost decât un drum sigur către dezastru.

Tensiunea dintre evrei şi arabi a crescut. Au avut loc conflicte şi vărsări de sânge, de obicei acolo unde evreii vroiau să şi construiască sinagogi şi temple, însă evreii ţineau morţiş să şi exercite „dreptul la rugăciune” la Zidul Plângerii din Ierusalim.

Pentru ei aceasta constituia esenţa credinţei lor. Pe la ora prânzului, ora rugăciunii „shema”, se adunaseră cam o mie de oameni care citeau cu voce tare din vechea Scriptură înaintea zidului de gresie galbenă. Linia melodică a vocilor lor îşi avea propria cadenţă liniştitoare. Apoi, cu o iuţeală uimitoare, proiectile pietre, sticle sparte şi cutii de metal umplute cu pietriş au început să fie aruncate peste ei. Asaltul era lansat de arabi ascunşi strategic în jurul Zidului.

Primul foc de armă a răsunat din muscheta unui trăgător musulman de elită. Evreii au căzut la pământ şi au fost târâţi de acolo de ceilalţi care încercau să se salveze. Ca prin minune, nu au fost semnalate victime, deşi răniţi fuseseră cu zecile. În acea noapte, liderii Yishuv8, comunitatea evreiască din Palestina, s au întrunit.

Şi au dat repede seama că deşi plănuiseră cu grijă demonstraţia, nu avuseseră în vizor un lucru esenţial: un posibil atac arab. Unul dintre cei prezenţi la adunare a vorbit în numele tuturor: „Trebuie să ne amintim ce scrie în Scriptură. De la Regeie David încoace, poporul nostru s a bazat pe informaţii sigure.”

La o cafea turcească şi o plăcintă, s au pus bazele a ceea ce urma să devină ulterior cel mai grozav serviciu secret din lumea modernă: Mossad ul. însă până la înfiinţarea lui trebuia să mai treacă un sfert de secol. Tot ce au putut sugera liderii Yishuv în acea caldă noapte de septembrie ca prim pas a fost: să strângă cât mai mulţi bani cu putinţă şi să şi sfătuiască vecinii să facă la fel.

Banii urmau să fie folosiţi pentru mituirea acelor arabi încă toleranţi cu evreii, care îi puteau preveni în legătură cu eventualele atacuri. Între timp, evreii aveau să şi exercite în continuare dreptul de a se ruga la Zidul Plângerii. Nu aveau să se mai bizuie pe englezi pentru protecţie ci pe Haganah9, nou formata miliţie evreiască. În lunile următoare, avertismentele şi prezenţa miliţiei au intimidat atacurile arabe. Calmul relativ dintre arabi şi evrei a fost restabilit în următorii cinci ani.

În acea perioadă, evreii au continuat să şi extindă pe ascuns reţeaua de informaţii secrete. Aceasta nu avea încă un nume sau o conducere oficială. Arabii erau recrutaţi pe criterii ad hoc: negustori ambulanţi clin partea arabă a Ierusalimului şi lustragii care curăţau cizmele ofiţerilor mandataţi erau plătiţi laolaltă cu studenţi de la prestigiosul Colegiu Arab Rouda.

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s