Ceausescu si tratativele de pace din Orientul Mijlociu


Nicolae Ceausescu imptreuna cu Menachem Begin prim-ministru israelian 1977.

Nicolae Ceausescu impreuna cu regele Hussein Amann Iordania 1982

Nicolae Ceausescu in Irak, impreuna cu Saddam Hussein, la Bagdad. 15 iunie 1982.

Bucurestiul si Ierusalimul pregatesc festivitati care vor marca 60 de ani de relatii diplomatice neintrerupte. Prilej sa se mentioneze pozitia Romaniei, unica tara din lagarul comunist care a rezistat presiunilor Uniunii Sovietice si a continuat sa mentina relatii diplomatice normale cu Israelul, in timpul si dupa razboiul de 6 zile din 1967.

 Nu este insa cazul sa ne iluzionam: Nicolae Ceausescu nu si-a periclitat viata si pozitia de conducator al Romaniei, infruntandu-si suzeranul moscovit din prea multa dragoste pentru Israel. Avea anume interese economice si politice, si, din grandomanie, avea certitudinea ca joaca un rol foarte important in realizarea pacii israeliano-arabe. Care, spera el, ar fi putut sa ii aduca si mult ravnitul Premiu Nobel pentru Pace.

 Avem acum ocazia sa intram in culisele acestei prea putin cunoscute „afaceri”: trei ambasadori israelieni la Bucuresti, Eliezer Doron (1967-1969), dr. Abba Gefen (1978-1982) si Yosef Govrin, (1985-1989), si-au publicat memoriile.

Cele trei carti („La postul de observatie si Confruntare – din jurnalul unui ambasador al Israelului”, „Ferestruica spre Cortina de Fier” si, respectiv, „Relatiile israelo-romane la sfarsitul epocii Ceausescu”) dezvaluie, pentru prima oara in istoriografia politicii externe a celor doua tari, complexul legaturilor dintre Israel si Romania comunista.

Memorialistica celor trei ambasadori se axeaza pe evenimentele care au o semnificatie istorica, dar abunda aprecierile si impresiile personale, care dau savoare si culoare documentelor si marturisirilor. 

Ceausescu vrea un Nobel

In aceasta perioada, care acopera doua decenii, curba politicii interne si externe a Romaniei a cunoscut ani de crestere a statutului lui Nicolae Ceausescu pe arena internationala, ca apoi sa descreasca la nivelul cel mai scazut, pana la doborarea dictatorului si executarea sa.

 E poate cea mai fascinanta perioada din istoria celor 60 de ani de relatii diplomatice si economice romano-israeliene, dar si cea mai dramatica, pentru ca dictatorul roman devenise, cel putin in primii ani dupa cucerirea puterii, un partener viabil si legitim de dialog.

 Ambasadorul Govrin subliniaza faptul ca Romania, fiind singurul stat din blocul comunist care a intretinut relatii diplomatice si economice cu Israelul si singurul din acest bloc care nu le-a intrerupt niciodata, i-a conferit lui Nicolae Ceausescu o pondere deosebita in politica externa a Israelului si, in genere, a Occidentului.

Nici nu e de mirare ca relatiile israeliano-romane au avut, in aceasta perioada, un caracter exclusiv si exceptional. E vorba, apreciaza Govrin, de „un fenomen deosebit, in special pe fondul ostilitatii ideologice politice si a antisemitismului care a existat in toate celelalte state din blocul comunist fata de Israel”.

Ceausescu a fost o exceptie in aceasta lume antisemita comunista, scrie ambasadorul Govrin, care marturiseste ca nu o data a fost framantat de intrebarea ce l-a determinat pe Ceausescu sa se comporte intr-un mod atat de deosebit si diferit fata de Statul Israel in comparatie cu colegii sai din blocul est-european:

 „Sa fi fost, oare, atasamentul sau fata de principul de baza adoptat de Romania: universalitatea relatiilor, fara deosebire de regimul si politica celorlalte state? Sau poate ca presedintele Ceausescu a actionat in virtutea intereselor nationale, a caror realizare i s-a parut mai importanta decat riscul pe care si-l asumase prin devierea de la politica comuna si uniforma a Blocului Comunist?”

 Diplomatul israelian crede ca Ceausescu avea certitudinea ca tocmai in regiunile unde domneau tensiuni intre state, era importanta existenta instrumentelor corespunzatoare, adica relatii utile si convenabile care sa contribuie la aplanarea acestor tensiuni.

Conducatorul roman credea ca poate juca un rol de intermediar activ in conflictul israeliano-arab si in tratativele pentru stabilirea pacii in Orientul Mijlociu, pozitie care i-a adus prestigiu personal in lumea occidentala si in lumea araba, iar Romaniei avantaje economice.

Govrin inregistreaza banuielile conform carora Ceausescu furniza si Uniunii Sovietice informatii culese datorita prezentei exclusive a serviciilor de spionaj romanesti in Tara Sfanta, dar nu le ia in consideratie.

Secretul increderii de care s-a bucurat Ceausescu in ambele tabere

 Toti ambasadorii care au reprezentat Israelul la Bucuresti au constatat paradoxul: pe de o parte, Ceausescu activa pe plan intern ca un despot comunist absolut, iar pe de alta parte, acelasi Ceausescu a dezvoltat o politica externa independenta in Blocul Comunist, refuzand sa se alinieze altor conducatori din lume, ostili Israelului, si actionand puternic in favoarea incheierii pasnice a conflictului israeliano-arab.

 Un paradox care poate explica de ce conducatorii israelieni s-au abtinut sa critice politica interna a dictatorului roman si nu s-au alaturat liderilor Occidentului care o infierau. Govrin remarca faptul ca nici chiar in ultima saptamana a regimului ceausist, cand lumea a aflat despre victimele represiunii,

 Guvernul israelian nu s-a grabit sa-l acuze. Era un final paradoxal al unor relatii preferentiale israeliano-romane. Relatii care debutasera imediat dupa inscaunarea la domnie a lui Nicolae Ceausescu, in 1964, atingand cota cea mai inalta in anii ’80.

Ceausescu devenise pentru liderii israelieni foarte simpatic din momentul in care se dovedise liberal in ceea ce privea emigrarea evreilor si in modul neortodox de a aborda viitorul granitelor Israelului. Spre deosebire de alti lideri din lume, Ceausescu, desi si el chema la retragerea Israelului de pe teritoriile cucerite (Cisiordania si Gaza), nu sublinia sintagma „de pe toate teritoriile cucerite in 1967”, ci doar „de pe teritorii cucerite”.

Ceausescu se folosise de acest limbaj in cuvantarea sa de raspuns la prezentarea Scrisorii de Acreditare a ambasadorului israelian Yosef Govrin (11 septembrie 1985). Cand Govrin a raportat acest lucru, Ierusalimul a exultat.

Toate serviciile stiute si nestiute ale tarii au creat celule de studiu al spuselor lui Ceausescu. Era clara intentia conducatorului roman de a cuceri increderea liderilor israelieni si de a fi admis ca un posibil intermediar al conflictului israeliano-arab. In paralel, Ceausescu se straduia sa faca acelasi lucru si cu palestinienii, preocupandu-se sa dezvolte relatii de lucru si de mare prietenie cu Yasser Arafat, presedintele miscarii palestiniene „de eliberare nationala”.

 Romania a fost, de altfel, una dintre primele tari din lume care au recunoscut oficial Organizatia de Eliberare a Palestinei (OEP), in 1974, si primul membru al Tratatului de la Varsovia care a permis OEP sa deschida la Bucuresti o „reprezentanta oficiala”, transformata ulterior in ambasada.

Mai mult, dupa proclamarea de catre Arafat, in Algeria, a „statului palestinian” (la 15 noiembrie 1988), Romania s-a grabit sa recunoasca acest stat fictiv. La Bucuresti, „ambasadorul” palestinian era inclus pe lista Corpului Diplomatic si, la ceremoniile oficiale, el era plasat primul printre reprezentantii „Miscarilor de Eliberare Nationala”.

Scrie Govrin: „Romania a acordat OEP-ului ajutor politic si material de mare valoare. De fiecare data cand Arafat vizita Romania, Ceausescu ii acorda o primire de sef de stat… Deseori Ceausescu a incercat sa medieze intre pozitiile lui Arafat si cele ale Israelului, chiar daca nu a fost proclamat ca intermediar oficial.

 Ceausescu se bucura de un statut preferential, in comparatie cu ceilalti conducatori ai Blocului sovietic, intrucat a fost singurul dintre ei care intretinea relatii diplomatice cu ambele parti rivale. Este de presupus ca, in convorbirile lui cu Arafat, Ceausescu a incercat sa-i modereze pozitiile extremiste fata de Israel (…) si sa renunte la politica terorista.”

Ierusalimul, desi nu vedea cu ochi buni instalarea Ambasadei palestiniene la Bucuresti, era, desigur, foarte incantat de declaratiile repetate ale lui Ceausescu in favoarea solutionarii pasnice a conflictului israeliano-palestinian si de respingerea ferma a terorismului care „nu reprezinta si nu poate sa reprezinte o lupta politica de eliberare nationala”.

Diplomatia secreta in actiune

 Considerat drept cel mai mare specialist roman in domeniul politicii Orientului Apropiat, Dinu Marcel, seful Departamentului pentru Orientul Mijlociu, Asia si Africa de Nord, era apreciat de Ierusalim drept un tehnocrat.

 El a lucrat vreme de 30 de ani la Ministerul de Externe si a condus 14 ani departamentul sensibil al Orientului Mijlociu. Toti diplomatii israelieni au lucrat fructuos cu el, noteaza Govrin. Aparent era pro-arab, dar diplomatii si oamenii serviciilor speciale israeliene stiau si alte lucruri.

 De pilda, ca era corect fata de Israel si foarte „atasat” politicii externe promovate de Ceausescu in Orientul Mijlociu. In memoriile sale, Govrin isi aminteste cu placere de Dinu Marcel, un responsabil roman sincer interesat de promovarea relatiilor bilaterale intre Romania si Israel. Frecvent, diplomatul israelian se intalnea cu el, fie in convorbiri oficiale, fie in afara reflectoarelor. „In convorbirile neoficiale era de-o sinceritate peste asteptari. (…)

Nu exagerez daca voi spune ca discutiile cu el au fost intotdeauna instructive si au dat misiunii mele in Romania o tenta speciala”. Ritmul relatiilor oficiale si al celor secrete dintre cele doua tari s-a accelerat dupa vizita primului ministru Shimon Peres (21 februarie 1985) si vizita lui Yasser Arafat (8-10 februarie 1986) la Bucuresti.

Din delegatia isrealiana au facut parte Shimon Peres, ministru fara portofoliu, generalul (in rez.) Ezer Weizman si Yosef Govrin, in acea vreme directorul Departamentului Europa de Est din Ministerul de Externe.

 Ceausescu a incercat sa-i convinga pe israelieni de anumite schimbari observate in tabara palestiniana, esentiala fiind concluzia lui Yasser Arafat ca pacea poate fi obtinuta prin tratative si nu prin mijloace militare. Pentru prima oara le aparea clar israelienilor dorinta conducatorului roman de a fi recunoscut drept „parintele ideii intrunirii unei Conferinte Internationale pentru solutionarea conflictului israelo-arab”.

Ideea aceasta devenise pentru Ceausescu nu numai o chestiune de prestigiu personal, ci o parte integranta dintr-un sistem de propaganda politica privind solutionarea conflictelor pe cai pasnice. Oficiali si trimisi secreti ai lui Ceausescu au inceput sa viziteze intr-un ritm alert Ierusalimul: cele patru vizite ale lui Ion Stoian, seful Departamentului pentru Relatii Externe al

Partidului Comunist Roman si ulterior ministru de Externe (8 aprilie 1986 si 28 martie 1988, 24 august 1986 si 9-14 februarie 1989); cele patru vizite ale lui Constantin Mitea, consilierul presedintelui Ceausescu, (23 august1986, 14 septembrie 1987, 8 iulie 1988 si 26 iulie 1989); Traian Pop, adjunctul ministrului de Externe (5 noiembrie 1986);

intalnirea intre ministrul de Externe Ioan Totu si omologul sau Itzhac Shamir (29 septembrie 1986 si 28 ianuarie 1988). Au mai fost si alte vizite in Israel ale unor emisari personali ai presedintelui Nicolae Ceausescu, dar ele au ramas conspirate. Merita cercetat impactul acestor vizite oficiale si secrete asupra relatiilor speciale romano-israeliene si a politicii internationale.

Tesu SOLOMOVICI

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s