Vai, în mine trăiesc două fiinţe!


Acum câţiva ani, într-o seară de vară, s-a întâmplat una din cele mai brutale crime. Joseph Ransler se duse la locuinţa fratelui său care lucra în schimbul de noapte. Acasă o găsi pe soţia fratelui său, care, relata el mai târziu, era îmbrăcată destul de sumar aşa cum era întotdeauna la acea oră.

Câteva ore mai târziu Joseph săvârşi un act de siluire şi pentru a-şi acoperi fărădelegea, strangulă atât femeia cât şi pe unica ei fetiţă. Când se întoarse de la lucru, fratele lui găsi victimele neînsufleţite.

După şapte ore de interogatoriu la poliţie, Joseph Ransler a mărturisit şi a făcut această declaraţie: „Cum se face că un om ca mine să săvârşească o asemenea faptă? Doresc să mă rog pentru că în interiorul meu simt că aş vrea să fiu cel mai bun creştin de pe lume. Mă exteriorizez ca un maniac şi nu pot să-mi controlez acţiunile exterioare. Nu ştiu de ce.” El însă nu prea şi-a bătut capul ca să asculte vocea interioară, deoarece poliţia îl mai arestase încă de vreo şase ori.

Totuşi, recunoaşterea celor două forţe care lucrau în interiorul său, una pentru bine şi alta pentru rău, este demnă de notat. Sigmund Freud recunoaşte conflictul activ al acestor două forţe. în realitate, şcoala freudiană a psihoanalizei este de părere că acest conflict cerebral este sursa celor mai multe tulburări psihice ale omului.

Într-un capitol anterior am menţionat că Dr. Karl Menninger recunoaşte existenţa acestor două forţe interioare şi se referă la ele ca la un „instinct al vieţii” şi „instinct al morţii”. Instinctul vieţii caută să păstreze viaţa proprie, în timp ce instinctul morţii caută să.distrugă atât viaţa proprie cât pe a altora.

Cartea scrisă de Dr. Menninger asupra sinuciderii, este intitulată pe drept cuvânt şi cu competenţă „Omul împotriva lui însuşi” (New-York, Harcourt, Brace and Co., Inc., 1938, pag. 81).

Oamenii care stau pe marginea unei prăpastii simt adesea o forţă interioară care vrea să-i împingă peste marginea acesteia. Ei simt însă şi o altă forţă care îi provoacă să se dea înapoi şi de obicei acordă mai multă atenţie acestei forţe. Din cauza acesfei forţe rele care locuieşte în om şi care caută distrugerea lui, nu este surprinzător că în Statele Unite se întâmplă anual 19 mii de sinucideri, fără să menţionăm pe mulţi care maschează sinuciderile printr-un accident şi alte multe mii care încearcă să se sinucidă dar nu reuşesc.

Carl Jung, fondatorul şcolii psihologiei analitice, a fost de asemenea impresionat de faptul că nevrozele erau produse de lupta dintre cele două forţe cerebrale mereu în război: „Ceea ce împinge oamenii la război între ei este simţul sau cunoştinţa că ei se compun din două persoane în opoziţie una cu alta. Conflictul poate să fie între omul sensual şi omul spiritual.

” Este ceea ce Faust înţelege atunci când spune: „Vai! în mine locuiesc două fiinţe…” O nevroză este o disociere a personalităţii. Vindecarea ar putea fi tratată ca o problemă religioasă” („Modern Man în Search of a Soul”, New-York, Harcourt, Brace and Co., Inc., 1933 p. 273).

În cartea „Dr. Jekyl şi Mr. Hyde”, Robert Louis Stevenson descrie fascinant un individ care a fost stăpânit într-o clipă de binefăcătorul Dr. Jekyl, ca după aceea în clipa următoare să fie transformat şi controlat de natura rea şi criminată a lui Mr. Hyde.

Psihologii şi psihiatrii moderni pot să dea un răspuns precis la întrebarea criminalului Joseph Ransler „Cum se face că un om ca mine să săvârşească o asemenea faptă?” Mulţi oameni simt bivalenţa lor, prezenţa a două forţe interioare opuse, una bună şi una rea. Mulţi indivizi recunosc puterea mai mare a forţei răului.

Poate că ei nu au fost spânzuraţi pentru faptele lor rele, dar de multe ori aceştia şi-au acoperit faţa de ruşine. Interiorizându-ne, fiecare din noi putem simţi prezenţa a două forţe opuse. Este deosebit de uşor a simţi dualitatea noastră atunci când avem de decis asupra unui litigiu moral. Nu este plăcut să simţi cum doi boxeri se luptă în noi făcând mare tărăboi în mansarda fiinţei noastre (creierul).

Cu patru mii de ani înainte ca psihiatria să-şi dea seama de importanţa celor două forţe din om, Dumnezeu descrie acest conflict într-o dramă relatată în eartea intâia a Bibliei (Geneza 21). Lui Avraam şi soţiei sale Sara, Dumnezeu le-a promis un fiu prin care toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate.

După trecerea multor ani, Sara deveni bătrână şi a crezut că Dumnezeu a uitat de promisiunea făcută. Ea s-a decis să-l scoată din încurcătură pe Iehova cel zăbavnic. Ca să poată obţine moştenitorul promis în ai cărui urmaşi ar fi binecuvântate toate naţiunile lumii, ea împrumută lui Avraam pe sclava sa Agar. Avraam a consimţit la acest plan omenesc fără să consulte pe Dumnezeu.

La timpul potrivit sclava a născut lui Avraam un fiu pe care l-a numit Ismael. Avraam era mândru că în sfârşit avea un fiu, un moştenitor prin care Dumnezeu ar fi putut să-şi împlinească promisiunea divină.

Bătrânul patriarh iubea cu toată inima pe micul Isrnael, singurul lui copil, cu care era foarte tandru. Când Ismael avea 13 ani, Dumnezeu îl uimi peste măsură pe fericitul Avraam spunându-i că Ismael născut din sclavă nu era acela prin care El va binecuvânta omenirea.

Dumnezeu îi spuse lui Avraam că zbârcita sa soţie în vârstă de 90 de ani îi va naşte un fiu prin care se va împlini promisiunea. Ideia de a pune deoparte pe Ismael, idolul inimii sale, a tulburat foarte muit pe Avraam, astfel că imploră pe Dumnezeu: „…Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Geneza 17:18).

Cunoscând natura şi înclinaţiile criminale ale lui Ismael şi a urmaşilor săi, Dumnezeu nu putea să cedeze rugăminţilor lui Avraam. Când Avraam a înţeles că Dumnezeu nu se va schimba, el acceptă planul divin. Bătrânii Avraam şi Sara nu prea au înţeles miracolul, dar prin credinţă, li s-a născut un fiu pe care l-au numit Isaac.

Pe măsură ce anii treceau, între cei doi fii, fundamental diferiţi, precum şi între cele două mame, conflictele de veniseră tot mai intense, mai amare şi de nesuportat. Avraam trăia în mijlocul acestor conflicte şi nu mai ştia ce este de făcut. în inima şi mintea lui se dădeau lupte crâncene. Pe de o parte se simţea atras de fiul său Isaac, iar pe de altă parte îi chinuiau pretenţiile lui Ismael despre care îngerul a prezis că va fi fiul plăcerii şi al urii.

Avraam era foarte conştient de aceste două forţe diametral opuse care îl chinuiau exact ca şi pe criminalul Ransler care de asemenea simţea în interiorul său ambele forţe, binele şi răul.

Dumnezeu văzând că ura din inima lui Ismael creştea până la crimă, chemă pe Avraam şi îi porunci să-l alunge din casa sa. Să alunge pe primul său născut, idolul inimii sale acum în vârstă de 17 ani? Fără îndoială, la această poruncă Arvaam vărsă multe lacrimi, dar din cauza credinţei sale, îl ascultă pe Dumnezeu.

Era mai bine să verse acum lacrimi puţine pentru alungarea lui Ismael, decât să verse mult mai multe pentru asasinarea lui Isaac fiul prin a cărui urmaşi trebuia să vină mântuirea. Să ne reamintim că lacrimile lui Avraam din cauza lui Ismael erau rezultatul neascultării sale de Dumnezeu.

Apostolul Pavel ne spune că aceşti doi fii ai lui Avraam erau simbolul celor două naturi din lăuntrul omului firesc: „Şi voi fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum se întâmpla atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura? Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei, căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode. De aceea fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe ci ai femeii slobode (Galateni 4:28-31).

„Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:17).

Scriind romanilor, Pavel descrie cele două forţe ce se luptau în interiorul său înainte de a fi umplut de Duhul Sfânt. Cu 19 secole înainte de naşterea psihiatriei, el descrie în mod dramatic puterea mai mare a forţei fireşti: „Căci nu ştiu ce fac; nu fac ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. Acum dacă fac ce nu vreau, prin aceasta mărturisesc că legea este bună. Şi atunci nu mai sunt eu cel ce fac lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

Ştiu în adevăr că nimic bun nu locuieşte în mine adică în firea mea pământească, pentru că ce-i drept am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ee face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.

Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte”? (Romani 7:15-25).

Aceasta este problema cea mai mare a omenirii din toate timpurile. Avraam, apostolul Pavel şi criminalul Ransler au recunoscut existenţa ei. Fiecare avem probleme importante în zilele noastre, dar nici una nu este atât de importantă ca aceasta: „… Cine mă va izbăvi din ghiarele propriei mele naturi păcătoase”? Dacă nu reuşim să ne eliberăm de această dualitate şi păcat, ne vom lupta cu acestea toată viaţa.

Nu există Iipsă de reţete. Fiecare şcoală de psihiatrie crede să fi găsit reţeta cea mai bună şi atrăgătoare, dar nici una nu este cu adevărat eficientă pentru că aceste şcoli se preocupă pur şi simplu cu tratarea simptomelor dar nu şi a cauzelor. în cuvintele de mai sus, ale apostolului Pavel, găsim puterea care atacă răul din rădăcină

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s