John Walcott demască minciunile şi declaraţiile false ale administraţiei Bush


Cum au fost informaţiile manipulate pentru a invada Irakul .

Echipa de la Knight Ridder a strâns o colecţie de perle de contrapropagandă

de Kristina Bojersson

traducere de Sonia Pavel

(I)

Knight Ridder a fost până în martie 2006 cel al doilea grup de presă in Statele Unite, cu 32 de ziare distribuite pe toată întinderea ţării şi mai mult de două milioane de cititori. Mult timp după căderea turnurilor gemene, ziariştii săi au fost aproape singurii care au pus la îndoială argumentele Casei Albe în favoarea unei invazii punitive asupra Irakului. Vă prezentăm a doua parte a interviului luat de Kristina Bojersson lui John Walcott, director la aceea vreme al agenţiei Knight Ridder din Washington.

O descoperire majoră făcută de John Walcott şi colegii săi, cu mult înaintea altor colegi din mass-media din SUA, este un memo britanic care dovedeşte că Bush stabilise să invadeze Irakul cu mult înainte de data la care el afirmă că ar fi luat această decizie, şi că „informaţiile şi faptele au fost manipulate” pentru a o face prezentabilă.

Totuşi, oricât de uimitor ar părea acest lucru, anchetele lui John Walcott şi ale echipei sale nu au făcut Casa Albă să se ruşineze. Niciun comentariu oficial. Nici unul nu a fost dezminţit. Preşedinţia a ignorat într-o manieră regală dezvăluirile făcute de Knight Ridder dintr-un motiv foarte simplu: acest imperiu de presă era exterior Washington-ului şi New York-ului. Ziarele sale apăreau în Kansas City, Philadelphia, Detroit sau San Jose, şi nu în locurile care contează pentru elita mediatică.

A nu scrie pentru sferele dominante are avantajele sale, explică totuşi John Walcott: „Contrar multora dintre rivalii noştri, care se adresează elitei care trimite oamenii la război, noi scriem pentru cei care merg pe front, pentru familiile şi prietenii lor.” Fără îndoială că i-ar fi ajutat mai mult pe cei care merg pe front, dacă cei care îi trimit acolo ar fi ţinut cont de aceste dezvăluiri.

Faptul că grupul Knight Ridder a fost absent din oraşe în care New York Times şi Washington Post îşi exercită un cvasi-monopol a reprezentat o pierdere inestimabilă pentru viaţa democratică. Preluat în martie 2006 de un grup rival, McClatchy, Knight Ridder nu mai există. Fapt care nu îl împiedică pe Walcott să continue, într-un fel sau altul.

****

Kristina Bojersson: Cum putem şti sigur că o sursă este de încredere?

John Walcott: Este vorba de întreaga poveste cu natura surselor.

Când vine vorba de ziarişti, şi mai ales la Washington, aceştia îşi imaginează

că un informator este cu atât mai valoros cu cât ocupă o poziţie

ierarhică mai înaltă.

Or, din punctul meu de vedere,

cel mai adesea, se întâmplă invers, şi aceasta din două motive.

Primul este că în cadrul oricărei administraţii, fie că este vorba de un minister, o întreprindere, un ziar sau un canal de televiziune, informaţia circulă de jos în sus şi nu de sus în jos. Informaţiile sunt culese la baza piramidei, sunt triate şi uneori ajung în vârf. Superiorii nu au nici timp, nici competenţele necesare pentru a citi tot ce absorb subordonaţii lor, ale căror atribuţii sunt mult mai precise. Pentru a se menţine la curent, şefii trebuie să conteze pe subalternii lor.

Al doilea motiv este la fel de evident: cu cât eşti mai sus situat în ierarhie, cu atât informaţiile vehiculate sunt supuse unei logici a puterii, preambalate şi orientate. Dacă te mulţumeşti să iei interviu unor oficiali pe care îi întâlneşti la cocktail-uri, şi al căror nume îţi place să le citezi pentru a-ţi impresiona colegii, rişti să fii manipulat de oameni care sunt înzestraţi cu această capacitate, şi a căror meserie, de altfel, aceasta este.

Noi am mers să scotocim prin toate administraţiile publice pentru a-i întâlni pe cei care redactează cablogramele în loc să le primească, care elaborează analizele în loc să le exploateze, care scriu rapoartele în loc să le cenzureze. Acolo am descoperit o puternică disonanţă între ceea ce spuneau cadrele mijlocii şi ceea ce povesteau babanii. Aceasta demonstrează că există şi oameni care au funcţii foarte înalte în ministere, care împărtăşeau îndoielile exprimate de subordonaţii lor.

Kristina Bojersson: De-a lungul timpului am discutat cu numeroşi ziarişti din această ţară şi am constatat că nu există niciun consens privind motivele pentru care am plecat la război.

John Walcott: Ştiu, şi nu am nicio explicaţie pentru acest fapt. Ceea ce vă pot spune este că sunt convins că există o frică reală şi foarte profundă că se pregăteşte alt atac sau că Saddam Hussein urmează să se alieze cu al-Qaida cu prima ocazie pentru a se răzbuna într-un mod spectaculos pe Statele Unite.

Kristina Bojersson: Cu toate acestea, Saddam Hussein era complet încolţit!

John Walcott: Era încolţit, e adevărat, dar e de înţeles, pentru că se străduia să urmărească un program de înarmare. Era un actor foarte prost, atât pe scena internaţională, cât şi în propria sa ţară.

Kristina Bojersson: Un actor foarte puţin convingător…

John Walcott: Nu numai că nu era convingător, dar în plus nu avea un trecut încărcat de terorism internaţional. Fostul terorist palestinian Abou Nidal oferă un exemplu mai bun în acest sens. Atâta timp cât şi-a avut baza militară în Libia, a fost un real pericol. Însă problema a fost rezolvată din momentul în care a plecat să se stabilească în Irak, pentru că irakienii îl supravegheau şi îl împiedicau să acţioneze.

La fel s-a petrecut şi cu un individ mai puţin cunoscut, Abou Ibrahim, un pirotehnist palestinian. Odată aflat în ghearele lui Saddam Hussein, nu a mai suflat. Prin urmare, chiar nu putem afirma că Irakul exporta terorism.

Kristina Bojersson: Nu sunt sigură că s-a pretins vreodată aceasta…

John Walcott: Nu, nu chiar. A avut loc un incident destul de îndoielnic prin care Hussein ar fi încercat să îl asasineze pe George Bush în Kuweit. Însă acest lucru nu a fost niciodată dovedit. Serviciile secrete sunt foarte împărţite când vine vorba de acest subiect, la fel cum se întâmplă în atâtea alte cazuri. Cu toate acestea, Preşedintele a spus: „A încercat să îl omoare pe tăticul meu.”

Kristina Bojersson: Pe ce se baza?

John Walcott: Pe faptul că Saddam Hussein era un om cu adevărat înspăimântător.

Kristina Bojersson: Totuşi, odinioară, Statele Unite l-au considerat a fi un prieten.

John Walcott: Nu, era duşmanul duşmanilor noştri. Nu a fost niciodată prietenul Statelor Unite.

Kristina Bojersson: Dar noi menţineam contacte cu el şi l-am ajutat.

John Walcott: Cred că la acel moment, puteam pe bună dreptate să avansăm motivul, valabil şi astăzi de altfel, că Iranul reprezenta o ameninţare mult mai mare decât Irakul pentru interesele americane şi cetăţenii americani. Iranul exporta terorismul, şi nu Irakul.

Kristina Bojersson: Ceea ce m-a uimit la acel moment, este că s-a mers în Afganistan pentru a-l captura pe Ben Laden, ceea ce părea coerent, înainte de a schimba brusc direcţia către Irak. Nimeni, printre cei din mass-media, nu a părut că îşi pune întrebări privind logica unei asemenea desfăşurări a acţiunilor.

John Walcott: Raţionamentul lor îl avea la bază pe Ramzi Youssef. Administraţia l-a trimis pe Jim Woolsey (James Woolsey a fost director al CIA în timpul mandatului preşedintelui Clinton) să îi ia interviu inspectorului general al Poliţiei Ţării Galiilor, pentru a încerca să dovedească că Youssef era irakian şi că, prin urmare, exista o legătură între Irak şi al-Qaida.

Este clar că făceau eforturi pentru a scoate la iveală cea mai mică legătură posibilă, dar am impresia că, dată fiind cantitatea mică de informaţii strânse, au început să ascundă adevărul, ca şi în cazul ambasadorului Irakului în Turcia.

Kristina Bojersson: Deci armele de distrugere în masă şi legăturile cu al-Qaida nu erau decât pretexte.

John Walcott: Nu aş merge cu afirmaţiile chiar până acolo.

Kristina Bojersson: De ce?

John Walcott: Este foarte plauzibil ca vice-preşedintele, şeful său de cabinet, preşedintele şi alţii să fie sincer convinşi că Saddam Hussein reuşise să ascundă asemenea arme sau că era capabil să le ofere altora pentru ca aceştia să le folosească împotriva americanilor fie în străinătate, fie chiar în ţara lor. Să fi fost o convingere la care au ajuns fără prea multe raţionamente?

Erau prea fericiţi să creadă acest lucru? Da, cu siguranţă, dat fiind faptul că dispunem în prezent de munţi de rapoarte care demonstrează că nimic din toate acestea nu era adevărat.

Kristina Bojersson: Aceasta înseamnă cel puţin că exista o criză în interiorul serviciilor noastre secrete.

John Walcott: Există două crize, după părerea mea. Mai înainte de toate, serviciile noastre secrete nu au reuşit să oprească informaţiile îndoielnice pe care ni le puneau la dispoziţie indivizi care nu visau decât la propriile lor interese. Cred că e tragic.

Raportul referitor la greşelile serviciilor secrete, publicat în 31 martie 2005, sugerează de altfel, la fel ca orice alt raport, că acelaşi lucru e pe cale să se petreacă cu Coreea de Nord. Or, această ţară este un adversar mult mai redutabil decât Irakul. În Iran, aveam două reţele de agenţi care au fost dezmembrate. Nu am reuşit niciodată să ajungem până la vârful guvernului, nici să străpungem esenţa programului său nuclear. E o adevărată problemă aici.

A doua problemă, este relaţia dintre comunitatea serviciilor secrete şi factorii de decizie politici, precum şi lejeritatea cu care aceştia din urmă denaturează rapoartele serviciilor secrete, alegând ceea ce le convine lor şi distorsionează faptele pentru a-i determina pe agenţi să le spună ceea ce au ei chef să audă.

Dorinţa de a face pe placul patronului este o motivaţie puternică în interiorul oricărei instituţii. Am văzut un număr mare de întreprinderi private, inclusiv ziare, cedând tentaţiei. Servilismul nu este apanajul puterilor publice din administraţie. Dar când este vorba despre declanşarea unui război, iar factorii de decizie aleg să ignore orice informaţie susceptibilă de a le contraria proiectul, atunci situaţia devine gravă. Mai ales dacă îşi creează propriul lor serviciu secret de informaţii, care nu le va spune decât ceea ce vor să audă.

Kristina Bojersson: Prin urmare, din momentul în care un organism nu le furnizează ceea ce au comandat, îl evită şi creează grupuri de lucru perfect disciplinate…

John Walcott: Exact. Însă nu trebuie să uităm că teama profundă pe care un număr mare de membri ai administraţiei o au faţă de serviciile secrete era perfect fondată. Serviciile secrete nu au obţinut rezultate bune în Irak. Şi nici nu obţin unele mai bune în Iran sau în Coreea de Nord.

Nu prevăzuseră testele nucleare indiene, nici vânzarea de rachete Silkworm de mărimea unui vagon de marfă Arabiei Saudite. Nu prea au cu ce se lăuda. CIA a devenit o birocraţie sterilă, aproape toţi agenţii îşi au cuibul în ambasade şi nu mai cunosc terenul.

Încă de la început, administraţia consideră deci preferabil să treacă dincolo de aceste cuiburi la problemele pe care le reprezintă serviciile secrete. Afganistanul se consolează cu această idee: încă o dată Pentagonul este iritat de absenţa unei reţele de teren şi trebuie să creeze una din toate piesele rămase după 11 septembrie.

Rumsfeld dojeneşte public CIA, ceea ce întăreşte convingerea anumitor oficiali: „Dacă vrem să reuşim, trebuie să acţionăm singuri.” Ironia este că toţi aceşti indivizi, începând cu Paul Wolfowitz, aveau drept carte de căpătâi exerciţiul supranumit al „echipei B”, pus la punct de CIA în anii 1970 (la 14 mai 1976, George H. W. Bush, pe atunci director al CIA, a creat o „echipă B” însărcinată cu demararea unei evaluări competitive a National Intelligence Estimate [NIE] din 1975 privind obiectivele strategice sovietice.

Această echipă paralelă, care printre alţii îl avea drept expert pe nimeni altul decât Paul Wolfowitz, a concluzionat că analiştii serviciilor secrete subestimaseră ameninţarea sovietică. „Pentru a concluziona, analiza echipei B s-a dovedit grosier de exagerată şi complet inexactă”, scria Lawrence J. Korb, cercetător la Center for American Progress, într-un articol apărut la 1 august 2004 şi intitulat: „A venit momentul să trimitem echipa B la vestiare.”). Or, tocmai acest principiu a fost cel pe care l-au aplicat pentru a evita CIA-ul.

Wolfowitz este tot ce vrem noi, mai puţin un idiot. Cu o singură precizare, ceea ce e putred în toată această afacere, după părerea mea, este că „echipa B” nu a alcătuit niciodată altă echipă B – sau C – care să o aducă pe ea în vizorul publicului.

Kristina Bojersson: S-ar zice că, cel puţin, nu prea aveau chef să fie puşi în vizorul publicului.

John Walcott: Nimănui nu îi face plăcere acest lucru. Stă în natura umană să credem ceea ce vrem să credem şi să filtrăm informaţiile pe care le considerăm a fi deranjante. Ceea ce e necesar, atunci când lucrezi pentru guvern, pentru serviciile secrete sau pentru un ziar, este să îţi defineşti procedurile care te împiedică să cazi în această capcană. Şi tocmai acest lucru, nu îl fac.

Kristina Bojersson: Nici presa nu face asta. Oare cum a putut să ia drept dovezi concrete toate absurdităţile care circulau?

John Walcott: Nu ştiu. Tot ce ştiu este că noi nu le-am înghiţit poveştile. Şi nici nu cred că mulţi alţii au făcut-o. Cum am putea să credem, de exemplu, că Saddam Hussein se grăbea să pună în funcţiune un laborator de arme biologice în propria sa curte?

Totuşi asta s-a spus şi scris! Dar pentru a reveni la problema surselor, când cântărim decizia de a pleca la război, atunci părerile sunt divergente, problemele, greşelile au o importanţă crucială. Din această cauză contrastul era atât de izbitor între experţii care, în toate ministerele, repetau: „nu suntem siguri” şi înalţii responsabili care pretindeau că „suntem absolut siguri.”

Kristina Bojersson: Să nu uităm că conducătorii acestei ţări au acces în permanenţă la mijloacele de comunicare în masă, precum televiziunea. Prin urmare nu este aşa de greu pentru ei să ignore sau să îndepărteze vocile disidente.

John Walcott: Da, bineînţeles.

Kristina Bojersson: Prin urmare, şi fără a intenţiona să vă ofensez, articolele de la Knight Ridder care citau opinia experţilor nu puteau contracara propaganda oficială.

John Walcott: Este adevărat. Sunt complet de acord din acest punct de vedere. Doar că nu este doar televiziunea: organele de presă cele mai puternice din această ţară, şi chiar din lume, se mulţumeau la rândul lor să repete prostiile conducătorilor noştri.

Kristina Bojersson: Dar televiziunea este cea care modelează opinia publică.

John Walcott: Dar cei de la televizor citesc New York Times. Ceea ce vreau să spun este că posibilitatea ca un mare lanţ de televiziune să adopte un punct de vedere diferit de cel al New York Times este aproape nulă. Pentru a manipula opinia publică, pentru a-i impune punctul tău de vedere, pentru a stabili din oficiu că Saddam Hussein deţine o grămadă de arme înspăimântătoare şi că reprezintă un pericol teribil pentru noi, nu e chiar aşa de complicat…

Kristina Bojersson: E suficient să repeţi fără încetare acelaşi mesaj!

John Walcott: Exact. Repetarea îşi arată roadele. De o aşa manieră încât chiar şi astăzi există un procent mare de oameni care au rămas convinşi că Saddam Hussein deţinea arme de distrugere în masă şi că a fost implicat în atentatele de la 11 septembrie. Cu toate acestea nu toţi urmăresc canalul Fox.

Kristina Bojersson: De altfel, Fox nu este urmărit decât de 1,8 milioane de telespectatori, în timp ce Statele Unite au mai mult de 295 de milioane de locuitori.

John Walcott: Fapt care demonstrează din plin că instituţiile cele mai importante din această ţară, fie că sunt de stat sau mediatice, nu conteneau din a repeta acelaşi mesaj. Este o alianţă teribil de puternică.

Kristina Bojersson: Administraţia a exercitat presiuni asupra dvs.?

John Walcott: Şi încă cum! Are metodele ei. E aceeaşi poveste cu distorsionarea faptelor. Nu îşi aduc aminte când le lăsaţi un mesaj, sunteţi şters de pe lista corespondenţilor, nu mai sunteţi autorizat să călătoriţi cu oficialii, vi se pun beţe în roate. Apoi sunt telefoanele… Primeam din astea în fiecare zi.

Kristina Bojersson: Ce vă spuneau?

John Walcott: Proferau acuzaţii şi ameninţări: „Această informaţie este inexactă, o să vă atrageţi necazuri…” Trucurile obişnuite. E un adevărat război la Washington.

Kristina Bojersson: Au ajuns chiar până acolo încât să organizeze o campanie de a vă face să tăceţi?

John Walcott: Au început să ne denigreze în faţa altor reporteri, dar trebuie să vă spun, cu toată sinceritatea, că dacă am fi fost Washington Post pe vremea Watergate, presiunea ar fi fost mult mai mare. Chiar dacă suntem, de departe, mai importanţi decât această instituţie, atât prin numărul de cititori, cât şi prin influenţa pe care o exercităm într-un anumit număr de State decisive în plan electoral, în majoritatea timpului, reuşim să scăpăm de sub radarul lor.

Kristina Bojersson: Oare pentru că nu sunteţi prezenţi aici, la Washington?

John Walcott:

Da, chiar dacă Internetul e pe cale să schimbe această situaţie.

Şi vedeţi, chiar dacă consider că cei de la New York Times nu au făcut o

muncă prea bună în timpul perioadei care a precedat războiul,

ei fac o muncă remarcabilă în alte domenii.

Este unul din cele mai bune cotidiane din ţară.

Kristina Bojersson: Am vorbit cu Walter Pincus, de la Washington Post. Mi-a explicat că toate articolele în care punea întrebări pertinente erau exilate într-un colţ, între paginile interioare. La ziarele dumneavoastră, cine decide ce anume apare pe prima pagină?

John Walcott: Fiecare ziar decide pentru el. Ceea ce e important este că la noi ierarhizarea informaţiei referitoare la Irak nu s-a ghidat niciodată după interese legate de putere. Cei din ierarhia mea nu au intervenit niciodată, decât pentru a ne încuraja să perseverăm, în ciuda presiunilor pe care ea însăşi le suporta din partea republicanilor. Este foarte simplu: nu am fi putut niciodată să facem ce am făcut în toată această perioadă fără susţinerea absolută a patronilor noştri.

Kristina Bojersson: La doi ani după declanşarea invaziei din Irak reporterii dumneavoastră, Jon Landay şi Warren Strobel, continuau să ancheteze perioada care a precedat războiul…

John Walcott: Bineînţeles, pentru că sunt multe lucruri care au rămas fără răspuns. Vedeţi, nu am putut să răspund nici măcar întrebărilor pe care mi le-aţi pus.

Kristina Bojersson: O să vă pun o ultimă întrebare. Unul din colegii dumneavoastră mi-a explicat că războiul fusese decis chiar înainte ca Bush să devină preşedinte. După părerea lui, această intenţie apărea formulată clar într-un document intitulat „Ruptura netă: o nouă strategie pentru securizarea regatului” ca şi în „Proiectul pentru un nou secol american”.

John Walcott: „Ruptura netă” nu era chiar un plan de război, dar e adevărat că dezvolta deja ideea că era necesară găsirea altui aliat în Orientul Apropiat în afara Arabiei Saudite. Remarca pe care o susţine este că nu ne putem încrede în stabilitatea regimului saudit, nici pentru aprovizionarea cu petrol, nici pentru menţinerea bazelor noastre militare.

Prin urmare nu era o idee proastă să căutăm alte mijloace de a apăra interesele economice şi militare ale Statelor Unite în această regiune a lumii. Irakul părea candidatul ideal pentru aceasta. Cu un regim nepopular şi tiranic, urât de 80% dintre locuitori, dar suficient de laic pentru a împiedica implantarea unei mişcări islamice radicale, era ţara care oferea cele mai bune condiţii pentru o lovitură de putere şi preluarea acesteia.

Neoconservatorii prevedeau instalarea lui Ahmed Chalabi la conducerea ţării. Şi din acest punct de vedere ideea avea susţinere: de a avea la Bagdad un guvern supus în totalitate intereselor noastre şi care să ne permită să implementăm baze militare pentru a ţine sub supraveghere Iranul şi Siria.

Nu uitaţi: pentru a-şi vinde minciunile Chalabi promisese că va semna un tratat de pace cu Israelul. Dacă îl credeţi pe cuvânt, vă puneţi întrebarea: cum vor reacţiona palestinienii dacă guvernul irakian operează o schimbare totală, îi imită pe egipteni şi semnează un tratat oficial de pace cu Israelul? Sună tentant, nu?

Kristina Bojersson: Şi dumneavoastră ce credeţi despre asta?

John Walcott: Era o capcană. Irakul nu este evident un teren aşa de fertil pentru democraţia noastră pe cât sperau neoconservatorii. Mi-e tare teamă de un război civil la grămadă. Mă întreb: ce putem spera de la o intervenţie americană care impune o schimbare prin forţă? Asta nu va fi profitabil pentru Ben Laden mai mult decât pentru oricine altcineva? Asta nu va face şi jocul iranienilor? Nu are oare un efect invers celui scontat, nu numai în Irak, dar şi în ansamblul lumii musulmane?

John Walcott a demarat un proces neobosit de demascare a minciunilor şi declaraţiilor false ale administraţiei Bush. După cum am văzut până acum, informaţiile strânse de echipa sa sunt autentice perle de contrapropagandă. Iar colecţia lor nu încetează să se îmbogăţeasca.

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s