Neintegrarea in aliante militare, in contextul geopolitic si geostrategic actual


Dupa schimbarile produse in ultimul deceniu, tarile din Europa Centrala si de Est se afla in tranzitie nu numai sub aspectul evolutiilor economice, politice si sociale ci si sub cel al asigurarii securitatii nationale.

Modificarile survenite in situatia geopolitica si geostrategica regionala si zonala influenteaza, chiar daca uneori indirect, orientarile si continutul strategiilor de securitate.

Securitatea, reprezentand „acea stare de fapt care pune la adapost de orice pericol extern si intern o colectivitate sau un stat oarecare in urma unor masuri specifice ce sunt adoptate”, a fost in general axata pe componenta militara. Ca urmare, de cele mai multe ori, „statele si-au construit o politica de securitate nationala ce punea accentul pe politica de aparare, cuplata cu o politica externa orientata spre realizarea de aliante militare”.

Din dubla perspectiva a asigurarii securitatii nationale si a cresterii increderii si cooperarii in zona, prin constituirea Consiliului National Consultativ pentru integrare euro-atlantica la data de 3 noiembrie 1993 Romania si-a exprimat optiunea strategica irevocabila, fara alternative, de integrare in structurile euro-atlantice si vest-europene.

Pentru realizarea acestui obiectiv toate eforturile institutiilor statului au fost indreptate spre: intelegerea noilor tendinte si orientari aparute in spatiul central si est european, restructurarea si modernizarea armatei concepute din necesitatea realizarii complementaritatii structurale si functionale cu armatele statelor NATO, reformarea sistemului legislativ in domeniul apararii. Pe aceleasi coordonate se inscrie aportul de necontestat al Romaniei la actiunile desfasurate sub egida ONU, alaturi de NATO la solutionarea crizelor din Bosnia-Hertzegovina, Albania si Kosovo, participarea la peste 60 de exercitii si aplicatii NATO/P.f.P. si derularea programului bilateral Mil-to-Mil si a parteneriatului strategic cu S.U.A.

„Romania a initiat sau a participat la realizarea unor structuri militare comune care au menirea sa participe la rezolvarea situatiilor de criza si conflictuale: batalionul romano-maghiar; batalionul romano-turc; brigada de mentinere a pacii in Balcani cu forte din Turcia, Bulgaria, Macedonia, precum si pregatirea la standarde internationale a unui batalion care va participa la constituirea Rezervei Strategice de pe Teatrul din Bosnia”. Totalul cheltuielilor s-au ridicat la „peste 180 mld. lei si peste 20 mil. dolari S.U.A”.

Inventariind aceste contributii am fi indreptatiti sa speram ca daca la Madrid in 1997 nu ne-am regasit pe lista tarilor invitate pentru a incepe negocierile de aderare cel putin in 1999 la Washington acest lucru ar fi posibil.
Evenimentele ultimului deceniu ne obliga insa sa reformulam legatura dintre mijloace si scopuri si sa „prevenim posibilul, pregatind realizabilul”.
Conceptul strategic al Aliantei adoptat la Roma in 1991 cuprinde la punctul 10 urmatoarele: „riscurile la care este supusa securitatea Aliatilor tin mai putin de eventualitatea unei agresiuni deliberate impotriva teritoriului Aliatilor cat de consecintele negative ale instabilitatilor care ar putea decurge din gravele dificultati economice, sociale si politice, inclusiv din rivalitatile etnice…”. La punctul 25 se precizeaza: „acum se pot trage toate consecintele din faptul ca securitatea si stabilitatea au alaturi de indispensabila dimensiune de aparare si dimensiuni politice, economice, sociale si ecologice”.

In declaratia de la Madrid asupra securitatii si cooperarii transatlantice din iulie 1997, la punctul 8, tarile membre NATO si-au exprimat disponibilitatea de a continua dialogurile intensificate intre tarile care aspira sa devina membre NATO si Alianta, cu distinctia clara ca: „aceste dialoguri intensificate vor acoperi toata gama de probleme politice, militare, financiare si de securitate legate de o eventuala aderare la NATO, fara a aduce prejudicii oricarei decizii va lua Alianta pe termen lung”.

Studiul initiat pentru a determina modul in care se va extinde NATO si prezentat partenerilor interesati inainte de reuniunea ministeriala de la Bruxelles, din decembrie 1995, subliniaza faptul ca: „extinderea NATO este un proces paralel cu cel al Uniunii Europene, pe care il va completa. O eventuala concordanta larga a calitatii de membru in NATO, U.E. si U.E.O. ar avea efecte pozitive asupra securitatii europene. De aceea Alianta trebuie, intr-o perioada adecvata, sa acorde o atentie deosebita tarilor cu perspective de a deveni membre ale U.E. …”.

Comisia Europeana, prin comisarul european pentru afacerile externe Hans van der Brock a transmis in luna octombrie raportul in care „9 din cele 11 tari acceptate pentru o posibila aderare la U.E., au primit asigurari ca pot incepe negocierile in curand, doar Bulgaria si Romania ramanand in pozitia de asteptare”. In acelasi raport se mentioneaza ca aderarea primelor 5 candidate: Polonia, Republica Ceha, Ungaria, Slovenia si Estonia urmeaza sa se produca in perioada 2003-2005. Concluziile raportului admit ca „Romania satisface criteriile politice stabilite la Copenhaga, insa a facut foarte putin progres in crearea unei economii de piata, iar capacitatea sa de a face fata competitiei si fortelor pietei s-a inrautatit, generand noi riscuri macro-economice”.

Aceste aspecte demonstreaza cu certitudine ca atuu-rile politice si militar-strategice nu sunt determinante pentru integrarea Romaniei in structurile euro-atlantice ca pivot al flancului sudic.

Este limpede, ca in noul cadru geopolitic si geostrategic, orientarea Romaniei spre structurile de securitate occidentale reprezinta o solutie viabila pe termen lung.

Atmosfera de nesiguranta din ultimii ani, actuala dezordine din relatiile internationale si posibilele turbulente zonale si regionale ne obliga sa nu abdicam de la rolul de a asigura securitatea nationala din dorinta de a urma o optiune exclusivista si pentru care criteriile sunt foarte greu de indeplinit in termen scurt sau mediu. In urma unei analize constiente a realitatii si luand in calcul constrangerile interne, cred ca o alternativa viabila ar fi neintegrarea imediata in aliante militare, prin adoptarea statutului de neutralitate. Indeplinirea acestor conditii va fi extrem de costisitoare si probabil ca nu va fi realizata intr-un interval de timp mai mic de 10-15 ani fara ajutor extern, asa cum s-a procedat cu Grecia si Turcia, dupa 1952, sau mai recent cu Polonia ale carei datorii externe au fost anulate mai mult de jumatate.

Recent, consilierul general al secretarului general NATO pentru problemele Europei Centrale si de Est, CHRIS DHONELY, afirma intr-o declaratie, referindu-se la procesul de extindere ca „cel mai important este momentul acordarii calitatii de membru; deocamdata sunt trei state candidate si depinde de cat timp le trebuie lor pentru integrare”.

In contextul in care dominanta principala a evolutiei fenomenelor actuale la nivel european pare a fi reprezentata de amplificarea actiunilor de integrare politico-militara si economico-financiara, totusi dezmembrarea unor state si aparitia noilor factori de risc si amenintari tinde sa depaseasca caracteristicile unor situatii accidentale. Daca pericolul unei „agresiuni deschise indreptata impotriva tarii noastre … este mai putin probabil”, nu acelasi lucru se poate spune si despre „posibilitatea ca Romania sa fie atrasa intr-unul din conflictele” care se pot desfasura in apropierea granitelor sau „provocarea de dezordini pe teritoriul national” urmata de „internationalizarea problemei”. Pentru contracararea acestor pericole, Romania nu dispune in acest moment de nici un fel de garantie in materie de securitate.

„Solutia acceptarii statutului de neutralitate si securitate activa a Romaniei” ca un pas posibil si realist a fost rostita inca de la inceputul cautarilor de iesire din vidul de securitate creat dupa 1989. De cele mai multe ori reactiile au constat in afirmatii de genul: „neutralitatea tarii este sinonima cu izolarea si va determina, intr-un timp mai scurt sau mai lung, ruperea unitatii noastre nationale. Altfel spus, prioritara este participarea cu orice pret la o alianta, fiindca neutralitatea este periculoasa si imposibila”.

In acelasi timp Elvetia, care din 1815 pana acum aproape ca a transformat neutralitatea in „ideologie”, considera ca „in situatia actuala – si mai exact in functie de incertitudinile referitoare la evolutia de perspectiva, nu este momentul sa renuntam la politica noastra de neutralitate traditionala”. Pe aceeasi pozitie se mai situeaza Suedia, Austria, Finlanda, Cipru, Malta.

Desigur, acest lucru este in functie de caracteristicile particulare ale fiecarui stat si de situatia conjuncturala existenta.

Ralierea noastra la sistemul institutional al „neutralitatii diferentiate in timp de razboi printr-un act unilateral (o lege interna sau o declaratie unilaterala) ar realiza acea masura de asigurare a conditiei de securitate absolut necesara pe timpul procesului de tranzitie.

Neutralitatea, politica prudenta este o forma de promovare a intereselor nationale. Enuntarea unei astfel de optiuni nu reprezinta acceptarea starii de izolare, cum nu exclude total colaborarea, cooperarea. Alegerea unei asemenea alternative presupune de fapt parcurgerea unei etape distincte dintr-o serie de actiuni succesive, in cadrul unui model strategic prin care se va urmari, pe termen lung, participarea la constructia noii arhitecturi de securitate in Europa.

Aplicarea eficienta a conceptului de neutralitate necesita creearea unui cadru adecvat de manifestare:

– realizarea, in plan politic, al consensului national ca suport al neintegrarii;

– supletea instrumentelor politicii de securitate si flexibilitate in angajarea mijloacelor adaptabile permanent la posibilele schimbari de situatie;

– existenta resurselor necesare aplicarii dreptului de neutralitate in conflictele interne (eliminarea posibilitatilor de internationalizare);

– extinderea spatiului de manifestare al neutralitatii in toate componentele securitatii nationale, in conditiile diversificarii modalitatilor de agresare;

– identificarea punctelor de convergenta ale intereselor nationale cu interesele centrelor de putere si supervizarea calitatii de neintegrat.

In aceasta perioada a reinstalarii „politicii puterii”, statutul de neutralitate nu este altceva decat exprimarea sentimentului de demnitate si dorintei de respect, promovarea dialogului si convietuirii in cadrul unui sistem de valori. Elocventa in acest sens este recenta decizie a Adunarii Parlamentare a Aliantei in care se spune ca „NATO este o organizatie care foloseste diplomatia si puterea, forta, pentru impunerea scopurilor pentru care a fost creata”.

Perspectiva neaderarii la structurile de securitate occidentale nu va ridica dificultati in derularea actiunilor cuprinse in proiectul Parteneriatului pentru Pace. Semnificative in acest sens sunt pozitiile Finlandei si Suediei care si-au manifestat interesul de a analiza eventuala participare la misiuni de mentinere a pacii, umanitare sau de salvare-evacuare in punctele fierbinti ale continentului. Mai mult decat atat, nu vor avea de suferit nici demersurile de integrare in structurile politice si economice europene, fapt justificat de candidaturile Suediei, Finlandei, Austriei si Elvetiei la statutul de membre ale Uniunii Europene. Din moment ce majoritatea membrilor U.E. sunt membri ai NATO si atata timp cat nu concep ignorarea atacurilor asupra vreunuia dintre membrii Aliantei, de la un moment dat a fi membru in U.E. va determina probabil de la sine extinderea garantiei de securitate a NATO.

Obtinerea statutului de aditionat sau integrat prin acceptarea noilor reglementari, evaluarea costurilor starii postintegrationiste, aportul ponderat selectiv la procesul actional si decizional al aliantei sunt tot atatea argumente impotriva aderarii premature la sistemele de securitate colective. Sa nu uitam ca in Bosnia trupele franceze si cele britanice se aflau in teren, iar in razboiul din Golf cele mai importante cotingente neamericane au fost tot britanice si franceze. Comanda integrata este controlata de S.U.A.

In ceea ce priveste viitorul relatiilor europene, de interes si pentru Romania, diplomatul american HENRY KISSINGER este de parere ca „tendintele rusesti de restabilire a fostului imperiu au retrezit temerile istorice ale expansionismul rus… . Acestor temeri li se adauga aparitia unei Germanii unificate. ªtiind ca pe parcursul istoriei cei doi giganti continentali, fie si-au ciuntit vecinii, fie au purtat lupte pe teritoriul lor, tarile plasate intre ei sunt ingrozite de vidul de securitate ce sta sa se creeze; … in consecinta Germania va insista asupra influentei politice la care ii da dreptul puterea sa economica si militara si nu va mai fi atat de sentimental-dependenta de sprijinul militar american si de cel politic francez”.

Previzionarea reactiilor, daca vor exista, ca urmare a asumarii rolului de stat neutru este dificila. Cert este insa ca acest lucru va influenta profund evolutia geopolitica.

Germania, prin „puterea sa economica care genereaza influenta” tinde sa devina din nou un factor cheie in Europa, incercand sa suprime influenta politica europeana a Frantei. In umbra ei Austria care a alimentat procesul de dezintegrare a Iugoslaviei, redescopera nostalgia fostului imperiu. Conturarea celor doi poli, „al tehnologiei” reprezentat de Germania si „al resurselor” reprezentat de Federatia Rusa precum si amplificarea raporturilor economice atat cu vestul cat si cu estul in cadrul proiectului zonei de cooperare Marea Neagra garanteaza infaptuirea cu succes a tranzitiei spre economia de piata. In acest context nu se poate neglija rolul Romaniei de punte de legatura intre cele doua extreme ale continentului. Acest lucru este imperios necesar astazi, cand „relatiile economice pe plan international sunt o forma principala de manifestare a geopoliticii, ramanerea in periferia economica a lumii este implicit un esec geopolitic”.

Astazi, cand toate structurile occidentale se gasesc in plin proces de transformare, de reformulare a strategiilor sau chiar de consolidare, pastrarea echilibrului geostrategic este mai necesar ca oricand. Pentru Romania, valorificarea potentialului real de liant intre occidentul si orientul european ar insemna exploatarea oportunitatii de a contribui consistent la crearea climatului de ordine si securitate.

Intrebuintand pateticile cuvinte, rostite de marele istoric Nicolae Iorga in Consiliul de Coroana de la Cotroceni din 6 septembrie 1939, as zice ca trebuie sa „facem o alta politica decat aceea pe care o avem in inima”.

 

 

Cpt.drd. Ispas Teofil

Anunțuri

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s