Mere legate în copaci. Sau cum vede comunismul, la 22 de ani, şefa promoţiei 2011 a Facultăţii de Istorie.


CLUJ. Sorana Chiper are 22 de ani, cât anii noştri de libertate. Şefă de promoţie, în 2011, a Facultăţii de Istorie din Cluj, ea nu are amintiri directe despre Ceauşescu, Securitate sau revoluţie. OradeCluj.ro a vrut să afle cum se vede, prin ochii Soranei şi ai generaţiei sale, “Epoca de Aur”, dar şi noua modă “stângistă” din rândul tinerilor.

În 21 decembrie 1989, câţiva tineri boemi, dar mai ales sute de muncitori şi trecători ocazionali au stat la Cluj în faţa gloanţelor. Şi-au dezgolit piepturile în gesturi romantice, precum Gavrilă Ladiu, a cărui imagine a făcut înconjurul lumii. Unii au murit împuşcaţi, alţii uitaţi de lume sau înecaţi în birocraţia unor procese interminabile cu cei care primiseră ordine să-i omoare. Pentru cei născuţi atunci, în 1989, acele evenimente sunt mai mult un film de acţiune decât o realitate palpabilă.

Sorana s-a născut în octombrie 1989 la Râmnicu Vâlcea. Asociază comunismul cu… merele prinse în copaci şi spune că, dacă ar fi trăit atunci, ar fi avut mai mult timp pentru lectură, din lipsă de alte variante.

“Nu am discutat cu părinţii mei despre aşteptările lor înainte de decembrie ’89, însă am vorbit despre momentul revoluţiei şi despre certitudinea pe care au avut-o, că regimul urma să se schimbe. Locuiesc într-un oraş mic, iar mişcările anticomuniste, cel puţin în mediul de viaţă al familiei mele, nu erau pronunţate. Dar, într-un fel, se aşteptau să se întâmple ceva, datorită contextului internaţional, Cehia, Polonia, plus momentul Braşov 1987″, spune Sorana, care face un Masterat în managementul relaţiilor internaţionale şi politicilor europene, la Facultatea de Istorie şi Filosofie a UBB.

Într-un exerciţiu de imaginaţie, am întrebat-o pe Sorana ce crede că i-ar fi lipsit, în comunism. “Stau să mă gândesc care ar fi putut fi avantajele vieţii în perioada comunistă… şi singurul care îmi trece prin minte ar fi timpul pe care l-aş fi putut acorda lecturii. Asta pentru că multe alte opţiuni de petrecere a timpului liber nu erau. Şi cred că mi-ar mai fi lipsit ceva: competitivitatea din sistemul universitar. Nu sunt adepta învăţământului elitist, însă nici a sistemului educaţional actual, în care s-a vehiculat chiar şi posibilitatea înscrierii la facultate pentru cei care nu şi-au luat Bac-ul”, a răspuns ea.

În privinţa diferenţelor pe care le simte între generaţia sa şi cea a “decreţeilor”, care aveau în jur de 20 de ani la revoluţie, Sorana spune că aceştia din urmă sunt “rezistenţi la schimbare“.

“Desigur, libertatea de expresie şi accesul la informaţie şi-au pus amprenta asupra generaţiei noastre. Cu toate acestea, este greu să compar deschiderea unui tânăr de 20 de ani cu experienţa de viaţă şi maturitatea celor care au trăit 20 de ani în comunism. Eu nu văd nişte blocaje datorate comunismului, ci mai mult un comportament firesc care are cauze multiple, background educaţional, cultural. Putem vorbi de o atitudine conservatoare, de o oarecare reticenţă la anumite schimbări, sila de nou, însă, pe lângă comunism, contribuie şi factorii pe care i-am enumerat”, crede Sorana.

Sorana Chiper nu a cunoscut pe nimeni care să fi suferit condamnări politice şi nu ştie poveşti din această zonă a memoriei colective care să o fi impresionat: “În general, lecturile mele s-au concentrat pe relaţiile internaţionale. Sunt multe chestiuni, de la picanteriile diplomatice din triunghiul sino-americano-român, la opresiunea împotriva elitelor politice care nu au îmbrăţişat comunismul, până şi poveştile cu legatul merelor în pomi pentru a genera recolte bogate, atunci când cuplul prezidenţial se afla în deplasare”.

Moda hipsterilor şi a activiştilor eco sau sociali, de la vestimentaţie la concepţii, este pusă de Sorana pe seama globalizării şi a revenirii unor idei hippie din anii ’60. “Eu văd activismul ca o exprimare a libertăţii de opinie. O reacţie a tinerilor la criza financiară, cum sunt mişcările Occupy. Cred că este o posibilitate şi faptul că cei din generaţia mea nu au trecut prin experienţa totalitară, la fel cum este posibil ca mulţi să adopte acest stil de viaţă doar pentru că este cool”.

Pentru cei care se mai întreabă ce s-a întâmplat la revoluţie, tânăra de 22 de ani are un răspuns ca la carte: “Câte puţin din toate a fost. Pentru cei care au ieşit în stradă, cateogoric a fost revoluţie. Pentru serviciile secrete a fost îndeplinirea unui ordin impus de celelalte servicii secrete…, iar pentru Iliescu, s-a întâmplat ceea ce s-ar fi întâmplat şi cu, şi fără revoluţie: este cunoscut că el era cel care i-ar fi urmat lui Ceauşescu”.

*

de Bianca Felseghi

Cartea unui destin excepţional: clujeanul care a evadat din sediul Securităţii şi apoi a încercat să-l asasineze pe Ceauşescu.


CLUJ. Tânărul istoric Alin Mureşan va lansa în acest an o biografie ilustrată a lui Raul Volcinschi, singurul deţinut politic din România care a reuşit să evadeze dintr-un sediu al Securităţii. Volcinschi a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru înfiinţarea unei organizaţii anticomuniste şi la alţi 20 de ani de muncă silnică în urma evadării din sediul de pe strada Traian din Cluj (actuala clădire a SRI-ului), iar în 1983 a făcut parte dintr-o conspiraţie care a plănuit asasinarea lui Nicolae Ceauşescu. El a murit în urmă cu un an, în 9 ianuarie 2011, la vârsta de 87 de ani.

Editura Filos şi Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) vor publica în 2012 volumul lui Alin Mureşan, istoric clujean specializat în represiunea comunistă din România şi, cu precădere, în chestiunea tortúrilor din închisori, de la finele anilor ’40 şi începutul anilor ’50, cunoscute sub numele de “Fenomenul Piteşti”. Prin cartea la care lucrează de 7 ani, încă din timpul facultăţii, Mureşan spune că încearcă să facă cunoscut publicului larg unul dintre cele mai atipice personaje din rândul luptătorilor anticomunişti.

“Încerc să-i reconstitui viaţa şi personalitatea. În mare, cartea va avea patru părţi. Prima parte va fi un interviu de circa 200 de pagini cu el, în care trecem în revistă toată viaţa lui, de la naştere, la educaţia primită, închisorile prin care a trecut, până la activitatea de consilier în ministerul de Interne. Apoi am încorporat mai multe studii: unul despre evadare, unul despre grupul lui de rezistenţă anticomunistă, unul despre anchetă şi procesul de condamnare. O altă parte e formată din texte, unele scrise de el, autobiografice, altele sunt pur si simplu articole. Partea finală e formată din interviuri cu persoane care l-au cunoscut, cu fiica sa, artista plastică Anca Volcinschi, cu scriitorul Marcel Petrişor şi cu fostul ministru Gavril Dejeu. Va fi o carte plină de documente inedite”, a declarat, pentru OradeCluj, Alin Mureşan, care lucrează la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Tânărul cercetător spune că a fost fascinat de personalitatea lui Raul Volcinschi care, la momentul arestării sale, în 1956, avea reputaţia că fusese cel mai tânăr lector universitar din ţară, avansat la 26 de ani.“Se trăgea dintr-o familie veche de peste 400 de ani şi era un om cu totul aparte prin inteligenţa, cultura şi memoria lui ieşite din comun – la bătrâneţe, mi-a recitat fragmente întregi din subiectul de latină pe care îl primise la Bacalaureat -, prin experienţa lui de viaţă – a înfiinţat o organizaţie cu o istorie şi membri speciali, a evadat în forţă de la Securitate, a fost închis de mai multe ori după 1964. Nu s-a potolit niciodată, iar în anii ’80 a organizat un atentat la viaţa lui Ceauşescu. În rezumat, e deosebit pentru că nu făcea parte din intelectualitatea boemă, care se rezuma la idei, ci era un spirit activ, era un idealist neliniştit”, explică Alin Mureşan.

Istoricul consideră că e dator actualei generaţii de cititori să-i propună un simbol de demnitate, cu atât mai mult cu cât perioada comunistă e marcată de o sumedenie de compromisuri şi trădări: “Cu siguranţă omul acesta e mult prea puţin cunoscut, raportat la povestea vieţii lui, după care s-ar putea face nu unul, ci mai multe filme de succes. Portretul lui nu va fi deloc idealizat: e prezentat exact aşa cum era, cu calităţi remarcabile, dar şi cu defecte. Sunt sigur că povestea lui se va impune prin ea însăşi”.

În povestea vieţii lui Volcinschi, care a trăit până la moarte la Cluj, oraşul unde predase şi de unde fusese arestat şi apoi condamnat la domiciliu obligatoriu în Craiova, Alin Mureşan a descoperit, printre altele, că familia acestuia, originară din Cernăuţi, avea “antecedente”. Bunicul său a fost stareţ al mănăstirii Putna şi, la un moment dat, unul dintre favoriţii pentru scaunul Mitropoliei Moldovei. Apoi, tatăl lui Volcinschi a trăit un destin de tip “Apostol Bologa” (personajul lui Rebreanu din “Pădurea spânzuraţilor”), evadând dintr-un lagăr unguresc la sfârşitul primului război mondial şi fiind însărcinat, ulterior, cu repatrierea prizonierilor români.

În ciuda volumului mare de informaţii, documente şi fotografii, Mureşan spune că viaţa lui Volcinschi va fi mai mult decât o culegere documentară pentru cercetători şi istorici. “Studiile bazate pe documentele de la CNSAS sunt sub formă de poveste, cu puţin suspans. E o carte serioasă, foarte bine documentată, dar care se adresează cel puţin în egală măsură cititorilor pasionaţi de istorie şi aventuri”, promite Alin Mureşan.

__________________________________de BiancaFelseghi____________________________________________

ISTORIA NEŞTIUTĂ . Povestea Aspaziei Oţel şi a celor zece studente legionare de la Filologie.


CLUJ. Rezistenţa anticomunistă întreprinsă de femeile din România este un episod aparte al istoriei, situat la umbra răsunătoarelor poveşti de supravieţuire şi curaj ale bărbaţilor care s-au opus regimului instalat după cel de-al doilea război mondial.

Tânărul istoric Alin Mureşan a scos la iveală, din arhivele CNSAS, povestea a zece studente de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, condamnate în 1949, sub acuzaţia de legionarism, în cel mai mare lot de studenţi arestaţi pe criterii politice: 120 de persoane. Cele zece tinere erau “vinovate” fiindcă organizaseră parastase pentru colegii lor ucişi, strânseseră alimente pentru cei arestaţi şi trimiseseră mărţişoare la închisoarea Aiud.

La încheierea războiului, multe studente din Cluj, de la diferite specializări, erau organizate după model legionar, în cercuri de discuţii şi de activităţi, majoritatea cu o puternică înclinaţie religioasă. La fel ca în cuiburile bărbaţilor, femeile trebuiau să-şi dovedească devotamentul pentru ţară şi credinţă, cu atât mai mult cu cât deznaţionalizarea şi ateismul erau principalii vectori ai noii puteri politice. Arhivele dezvăluie că, la Cluj,“organizaţia subversivă a studentelor din organizaţia de spionaj Corpul Răzleţi Cluj” avea drept nucleu Facultatea de Filologie, al cărei sediu se afla, la fel ca acum, în fosta mănăstire de maici de pe strada Horea nr. 31.

Cel mai probabil, studentele care făceau parte din Corpul Răzleţi Cluj – arestate ulterior şi condamnate la zeci de ani de închisoare – se întâlniseră şi se împrieteniseră la internatul de fete de pe Calea Moţilor, numărul 76 (astăzi, cantina USAMV). Din rândul studentelor legionare făceau parte şi fete aflate în ultimii ani de studiu la Facultăţile de Ştiinţe, Filosofie, Biologie şi Medicină.

1 leu pentru Legiune

Aşa cum reiese din declaraţia dată în anchetă de una dintre studente, la întâlnirile legionare de la Filologie se discuta despre “atitudinea unei legionare faţă de un legionar”, “atitudinea unei studente legionare în Universitate” sau despre “cum se realizează căminul legionar”.

În fiecare şedinţă ne dădea câte-un exerciţiu săptămânal, de tăcere, de economie, de respectarea adevărului, de punctualitate. Ne cerea disciplină şi supunere, nicio vorbă cu alţii, hărnicie la carte şi în activitate, în viaţa studenţească, extrauniversitară. Nu s-a fixat o cotizaţie, dar s-a cerut ca în fiecare zi să punem 1 leu pentru legiune“, spune o “inculpată”, citată într-un proces verbal încheiat în august 1948 de şeful Siguranţei Regionale Cluj, comisarul Virgil Mărdărescu.

La întâlnirile “conspirative”, fetele confecţionaseră mărţişoare şi semne de carte pe care aveau să le trimită la închisorile unde, după 1949, mii de studenţi erau închişi şi torturaţi. “Anul 1949 a reprezentat vârful represiunii din toată perioada comunistă. Statisticile oficiale (probabil incomplete) vorbesc de peste 8.500 de condamnaţi pe motive politice, iar cei mai mulţi dintre ei erau acuzaţi de activitate legionară. În acest context s-a constituit şi acest lot, iar regimul nu făcea discriminări când era vorba de a trimite la închisoare: aşa cum a condamnat copii de 13-14 ani, a putut să închidă şi femei”, spune istoricul Alin Mureşan.

Fata de Oţel

Lidera grupului de fete, Aspazia Oţel, originară din Cernăuţi, era studentă în anul IV la Filologie. La momentul arestării avea 25 de ani şi se pregătea să devină învăţătoare. “Activitatea noastră a constat din: (…) adunam săptămânal cotizaţii pe care le predam, am lucrat ciorapi de lână pentru închisori şi răniţi, am adunat zahăr pentru închisori şi răniţi, am ţinut un număr restrâns de şedinţe în care se punea accentul pe formarea caracterului”, spune Aspazia Oţel în declaraţia din dosarul “Răzleţi”.

Aspazia Oţel – un nume predestinat, parcă, pentru încercările prin care avea să treacă – se născuse în 9 decembrie 1923, într-o familie de învăţători de peste Prut şi studiase la liceul ortodox de fete “Elena Doamna” din Cernăuţi. În rândurile Mişcării Legionare a intrat, potrivit propriei declaraţii, încă din clasa a VI-a. Fratele său, Anatolie, student la Politehnica din Timişoara, era, de asemenea, legionar.

Prima şedinţă a legionarelor din Corpul Răzleţi a avut loc în primăvara lui 1947. “Îmi este imposibil să precizez numărul şedinţelor şi ce s-a discutat la fiecare din ele. Pot afirma că ne întâlneam în aer liber, fie în cimitir, fie în pădurea din spatele fermei Agronomiei, în zile fixate în fiecare săptămână şi ore la fel de variate. Dina (Alexandra Teglaru, organizatoarea de facto a grupului de legionare de la Cluj – n.r.) spunea o rugăciune şi citea un text şi apoi discutam subiecte propuse de ea”, declara Aspazia Oţel în faţa anchetatorilor.

În preajma sărbătorii de Paşti din 1948, fetele de la Cluj au fost avertizate că în toată ţara începuse o campanie masivă de arestări a studenţilor cu convingeri de dreapta. “Dina ne-a spus că se prevede o prigoană a Mişcării, aceasta fiind ultima fază de lichidare a adepţilor principiului naţionalist. Ne-a cerut multă prudenţă”, mai spune, în declaraţia din anchetă, Aspazia Oţel.

Femeile din închisori

În total, Securitatea a identificat zece fete care participaseră la câteva parastase şi donaţii alimentare. Toate au fost condamnate pentru subminarea puterii de stat, prin sentinţa 715 din 18 aprilie 1949, chiar în Vinerea Mare. Aspazia Oţel a fost condamnată la 10 ani de temniţă grea, Alexandra Teglaru la 15 ani de muncă silnică, iar celelalte opt studente au primit de la 6 luni la 3 ani de închisoare corecţională.

“Din lotul mare, foarte mulţi studenţi au trecut ulterior prin Fenomenul Piteşti. Femeile nu au avut un experiment similar, dar au fost chinuite prin condiţiile de igienă precare din închisori şi prin muncă”, spune Alin Mureşan, tânărul istoric care studiază de câţiva ani metodele de exterminare la care au fost supuşi deţinuţii politici din închisorile comuniste.

În Gulagul românesc, închisori de femei erau la Miercurea Ciuc şi la Mislea-Prahova, dar secţii de femei au existat la mai multe centre de detenţie: Oradea, Arad, Jilava, Piteşti, Dumbrăveni, Ghencea, Popeşti-Leordeni. Foarte multe dintre femeile închise aveau ca singură vină înrudirea cu demnitari din perioada interbelică. Deşi regimul penitenciar nu era la fel de dur ca al bărbaţilor, mai multe deţinute au murit din cauza condiţiilor de detenţie, ca Laurenţia Arnăuţoiu (mama luptătorului Toma Arnăuţoiu), Maria Plop (luptătoare în grupul Arnăuţoiu) sau maica Mihaela Iordache (Mănăstirea Vladimireşti).

Cele zece studente condamnate la Cluj întregesc galeria femeilor care au încercat, uneori cu arma în mână, să îşi urmeze taţii, soţii sau fraţii în lupta împotriva comunismului. Printre cele mai luminoase figuri de femei condamnate politic se află Elisabeta Rizea, închisă şi torturată timp de 12 ani pentru sprijinirea grupurilor de partizani Arsenescu şi Arnăuţoiu, Lucreţia Jurj – 10 ani de închisoare pentru că a luptat în Apuseni alături de soţul ei, Mihai, artista plastică Lena Constante, condamnată la 12 ani în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu şi autoare a două cărţi despre închisorile de femei, “Evadarea tăcută” şi “Evadarea imposibilă”.

*

de Bianca Felseghi

ISTORIA NEŞTIUTĂ. Un grup de sportivi de la “U” plănuia în 1956 să li se alăture partizanilor din Făgăraş


CLUJ.

În anii ’50, mai mulţi sportivi de performanţă ai Asociaţiei Ştiinţa (fosta denumire a clubului Universitatea Cluj) au fost anchetaţi de Securitate pentru că făceau parte dintr-un grup de rezistenţă anticomunistă. Numele şi fişelor lor de arestare au fost descoperite recent de un cercetător clujean în Arhivele CNSAS. Securitatea vedea în Ştiinţa un “cuib” de luptători şi, în consecinţă, instituise o strictă supraveghere.

În dosarele de urmărire din Arhivele CNSAS, “Ştiinţa” apare subliniată cu roşu, dovadă a interesului operativ  pe care îl reprezenta. OradeCluj.ro vă prezintă, în premieră, date şi fotografii ale sportivilor clujeni arestaţi în 1956 pentru că plănuiau să fugă în munţi şi să lupte cu arma în mână împotriva comunismului.

*  de-Bianca Felseghi-*

Între 1950 şi 1967, clubul Universitatea s-a numit “Ştiinţa”. În acele timpuri marcate de o violenţă extremă, de arestări şi procese înscenate, de torturi şi anchete inumane în închisorile politice, regimul comunist considera centrele universitare ca principale “pepiniere” pentru “duşmani de clasă”, pentru că în facultăţi se mai putea cultiva libertatea de gândire. În 1956, anul revoluţiei maghiare, clubul sportiv Universitatea Cluj se afla sub strictă observaţie. Securiştii căutau “cuibul” care ameninţa să se revolte.

Cercetări recente ale istoricului Alin Mureşan, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), arată că în loturile de rugby şi de atletism de la Ştiinţa se coagulase un grup de rezistenţă condus de profesorul Raul Volcinschi, cadru didactic la Facultatea de Drept şi membru în conducerea clubului.

Doi dintre cei mai buni atleţi clujeni, Ovidiu Hagea – campion naţional la sărituri în apă şi Ştefan “Puiu” Bălan – campion naţional de juniori la atletism, aveau să fie condamnaţi în acelaşi an ca membri în grupul lui Volcinschi. Împreună cu ei se aflau şi alţi studenţi clujeni, majoritatea din echipa de rugby a lui “U”. Ce îşi propuseseră ei să facă? Potrivit documentelor şi unor mărturii înregistrate ale lui Volcinschi, grupul de profesori şi studenţi clujeni, aleşi pe sprânceană dintre atleţii de performanţă capabili de mari eforturi fizice, se pregătea să plece în Munţii Făgăraşului şi să îi sprijine pe partizani în lupta cu trupele de Securitate.

Cine făcea parte din grup?

Atletul Puiu Bălan, care era din Teiuş-Alba, îl cunoscuse pe Raul Volcinschi în 1953, într-o tabără-cantonament de la Păltiniş. Ca să-i testeze caracterul, Volcinschi s-a prefăcut că ar vrea să-l racoleze ca informator al Securităţii, însă Bălan a refuzat să-şi toarne colegii de antrenament. Aşa au ajuns să se împrietenească.

Din aceeaşi “gaşcă” de amici făceau parte Ovidiu Hagea, atletul Grigore Cojocaru, rugbistul Ioan Iuga, care era şi asistent universitar la Facultatea de Drept, Ioan Albu – student în anul IV la Medicină, Nicolae Petrescu – funcţionar de bancă şi Cornel Ursu – directorul unui liceu din Făgăraş.

Dosarul de anchetă pe numele lui Volcinschi şi al “altor opt” se află acum la CNSAS. Istoricul Alin Mureşan lucrează la biografia lui Raul Volcinschi (care a murit la începutul acestui an), una dintre cele mai impresionante personalităţi ale rezistenţei anticomuniste din România. Printre faptele sale de un curaj uimitor se numără o evadare din sediul Securităţii clujene şi participarea la complotul din 1983 care urmărea asasinarea lui Nicolae Ceauşescu.

Potrivit lui Alin Mureşan, în rechizitoriul întocmit de Securitate se spune că Volcinschi recrutase circa 20 de tineri, mai ales studenţi, care urmau să primească diferite misiuni, majoritatea în zona Făgăraşului:

1) să ia legătura cu grupurile armate, pentru a le sprijini cu medicamente şi cu îngrijirea răniţilor, dar şi pentru a fuziona cu ele “la momentul potrivit”;

2) să recruteze “elemente” care locuiau la poalele munţilor, pentru sprijin la nevoie;

3) să găsească gazde în zona Făgăraşului;

4) să procure arme şi muniţii;

5) să procure hărţi amănunţite ale zonei Făgăraş, pentru orientare;

6) să procure schiţele închisorii Făgăraş, ca să poată lansa un atac pentru eliberarea deţinuţilor.

“Volcinschi ne apăra tot timpul”

Cu alte cuvinte, studenţii-sportivi de la “U” se pregăteau să li se alăture partizanilor din Făgăraş, pentru a purta un război total inegal împotriva regimului care acaparase puterea după cel de-al doilea război mondial.

“Rugbiştii au fost cei mai persecutaţi de Securitate. Raul Volcinschi, care era preşedinte la Ştiinţa, ne apăra tot timpul”, îşi aminteşte fostul antrenor al echipei de rugby din anii ’50, Nicolae “Bobo” Lucaciu, care trăieşte la Cluj.

De asemenea, legendarul partizan Ioan Gavrilă Ogoranu povesteşte, în memoriile sale, despre echipa de la Cluj. În cartea “Brazii se frâng dar nu se-ndoiesc”, Ogoranu citează mărturia lui Cornel Ursu: “La procesul lui Iulian Breazu (partizan din Muntele Mare – n.r.) din Teiuş, ne-au dus martori pe Volcinschi, Puiu Bălan, Hagea şi pe mine (Ursu – n.r.). Ne-au ţinut vreo 3-5 luni la Cluj. Atunci am văzut-o prima dată pe mama de când m-au arestat, după 6 ani. Era foarte schimbată, era să nu o cunosc, după zâmbet am realizat că este mama”.

Membrii grupului se ştiau din 1954 şi se pare că Volcinschi ar fi intervenit pentru fiecare, să fie admis sau transferat la facultate. Aşa se face că Bălan şi Hagea erau studenţi la mineralogie şi geologie. Întâlnirile lor aveau loc de multe ori în intimitatea casei lui Bălan, la Teiuş. Volcinschi rămânea uneori peste noapte şi motiva că ar aştepta o legătură de tren, Teiuşul fiind un important nod feroviar.

Grupul de sportivi anticomunişti de la Ştiinţa a fost deconspirat, cel mai probabil, de unul dintre membri. Suspiciunile supravieţuitorilor care şi-au văzut dosarele de urmărire se îndreaptă spre Matei Bucurenciu din Cârţişoara, student şi el la Universitatea din Cluj.

Fişele de intrare în penitenciar

Puiu Bălan a fost condamnat la 12 ani de închisoare, fiind încadrat la categoria contrarevoluţionar” în baza “celebrului” articol 209 din Codul Penal comunist: uneltire împotriva ordinii sociale. El  fost închis la Gherla, Salcia, Periprava, Giurgeni, Văcăreşti, Giurgiu, Jilava şi Ostrov. A fost eliberat în 1964.

Tot “contrarevoluţionar”, Hagea a primit şi el 12 ani de închisoare pentru uneltire. A trecut prin nouă închisori din România, printre care şi pe la Aiud, în 1962. În dreptul părinţilor săi se menţionează c-ar fi fost “mic burghezi”, fiind farmacişti de profesie.

Raul Volcinschi a fost condamnat la 25 de ani de temniţă grea. Nu a mai avut dreptul să profeseze după eliberare. În 1983 a făcut parte dintr-un alt grup de “conspiratori”, majoritatea universitari din Cluj şi Bucureşti, care plănuiau să-l asasineze pe Nicolae Ceauşescu. Profesorul Raul Volcinschi a murit în ianuarie 2011, în urma unui atac cerebral.

CLUJ. Prima echipă de rugby a clubului Ştiinţa Cluj, cea din 1950, era formată din studenţi exmatriculaţi pe motiv că nu aveau “origine sănătoasă”. Faptul este relatat de Nicolae “Bobo” Lucaciu, antrenorul de atunci al echipei, azi în vârstă de 80 de ani.

Aşa s-ar explica de ce rugbiştii de la Ştiinţa (fosta denumire a clubului Universitatea) au format majoritatea în grupul anticomunist strâns de profesorul Raul Volcinschi în 1956 (despre care am scris aici): proveniţi din familii “burgheze”, având părinţi arestaţi sau deportaţi, pasionaţi de sport şi capabili de efort, rugbiştii clujeni erau gata să se răzbune pe regim alături de partizanii din munţi.

“Echipa de rugby a fost înfiinţată în anii ’50. Era considerat un sport de domni, nu se practica pe scară largă. Aşa că, atunci când s-au făcut echipele de rugby, numai cei care proveneau din familii fără origine sănătoasă cunoşteau jocul. Ulterior, în 1952, mulţi dintre noi am fost exmatriculaţi din Universitate, tocmai din acest motiv. Tatăl meu fusese comisar de poliţie, era închis. Părinţii lui Cornel Igna, zis Şeriful, tot rugbist, erau amândoi arestaţi, iar un alt coechipier era în aceeaşi situaţie”, îşi aminteşte Nicolae Lucaciu, pe care cunoscătorii sportului clujean îl cunosc după numele şui de Bobo, pentru că era foarte glumeţ.

Lucaciu a jucat în prima echipă de rugby de la Cluj, iar în 1957 a devenit antrenorul ei. Era prieten la cataramă cu Ion Iuga, zis Durere, tot rugbist, care avea să fie condamnat în dosarul “Ştiinţa” alături de atleţii Ovidiu Hagea şi Ştefan Bălan şi de profesorul Raul Volcinschi de la Facultatea de Drept (aşa cum am arătat înarticolul din 18 octombrie).

“Cu Iuga ne-am cunoscut într-un cantonament în 1951. Nu avea cu cine să joace şah. Înainte să intre în echipă, el era campion de box şi campion zonal la şah. Ne-am împrietenit. Mi-a spus <Mă, să facem şi noi ceva cu comuniştii ăştia>. Munţii erau încă plini de partizani. Mi-a mărturisit că sunt un grup şi mi-a spus despre profesorul Volcinschi”, rememorează Nicolae Lucaciu.

Puşti, pistoale, grenade, dinamită

“Sunteţi prea mulţi, nu mă bag”, a decis Bobo Lucaciu când s-a pus problema de a se alătura grupului anticomunist de la Ştiinţa care plănuia să plece în Făgăraş. El mărturiseşte acum că se temea că între membrii grupului s-ar afla turnători. A hotărât însă să-i sprijine pe curajoşii lui colegi, făcându-le rost de arme.

Povestea sportivilor-luptători de la “U” capătă de aici un fir cinematografic: în primăvara lui 1952, Lucaciu îl duce pe Ion Iuga-Durere la Petroşani, unde copilărise, şi îi arată un adăpost antiaerian părăsit de ruşi, în care se aflau 20 de puşti, pistoale, pistoale automate şi muniţie. “Dacă astea dispar, eu nu vreau să aflu”, i-ar fi spus Lucaciu lui Iuga. Momentul e consemnat şi într-o carte de memorii pe care antrenorul octogenar intenţionează să o publice în viitorul apropiat.

Fost student la Chimie, Lucaciu ar fi continuat să-i aprovizioneze pe “conspiratorii” lui Volcinschi cu grenade improvizate, făcute din substanţe pe care le sustrăgea din laboratorul Facultăţii. Bătrânul rugbist spune că 49 de asemenea proiectile au fost ascunse sub podul din grădina japoneză a Grădinii Botanice. În timp ce făcea stagiul militar, el a sustras dinamită din depozit şi a pus-o fără ezitare la dispoziţia colegilor săi de echipă, care continuau să aştepte momentul potrivit pentru a li se alătura partizanilor din Făgăraş.

Aşa cum am arătat în primul episod al acestei istorii, povestea curajoşilor sportivi de la Ştiinţa s-a terminat brusc, în urma unui denunţ, iar întreaga echipă a intrat sub lupa Securităţii. Prin sentinţa penală a Tribunalului Militar Cluj din 18 mai 1957, toţi cei nouă membri identificaţi aveau să fie condamnaţi la pedepse între 7 şi 25 de ani de închisoare, în regim de muncă silnică şi temniţă grea. Ion Iuga, prietenul lui Bobo Lucaciu, a primit 16 ani.

____________________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________________