De ce şi în ce mod ordinea socială implică supunerea indivizilor ?


„Orice putere subjugă”, afirma La Boétie în celebrul său discurs asupra servituţii
voluntare. „Puterea de fapt subjugă prin teamă, violenţă fizică, forţă pură, în timp ce puterea
legitimă are drept fundament consimţământul guvernaţilor. Legitimitatea face ca puterea să fie
acceptabilă, necesară şi dezirabilă în ochii celor care sunt supuşi comandamentelor sale. ”Într-un
fel sau altul, orice societate umană complexă este confruntată cu problema legitimităţii, altfel spus
cu întrebarea: de ce şi în ce mod ordinea socială implică supunerea indivizilor ?

A- Legalitate şi legitimitate
În statele de drept, aceste două noţiuni pot fi uşor confundate. Preşedintele
ţării sau premierul, care acced la funcţii prin respectarea regulilor şi normelor
constituţionale precum şi a voinţei majorităţii, sunt autorităţi legale şi legitime în
acelaşi timp. Totuşi, cele două noţiuni desemnează fenomene de natură foarte
diferită, chiar dacă, în societăţile moderne, legalitatea unei acţiuni este unul dintre
elementele pe care se bazează legitimitatea respectivei acţiuni.
Legalitatea desemnează conformitatea cu normele de drept în vigoare.
Criteriile de evaluare ale legalităţii sunt în mod esenţial formale.
Legitimitatea este calitatea unei puteri de a fi conformă cu aspiraţiile
guvernaţilor, de a permite aderarea sau acceptarea guvernanţilor. De asemenea,
acceptarea puterii se bazează nu pe coerciţie ca element principal, ci pe liberul
consimţământ al populaţiei.
Legitimitatea este mijlocul prin care o „inovaţie” devine acceptabilă în ochii
opiniei publice. Astfel că legitimarea este definită drept „procesul prin care o putere –
de tip carismatic, tradiţional, birocratic sau raţional-legal – este recunoscută şi
acceptată de către membrii unei comunităţi” (G. Ferreol, Dictionnaire de sociologie,
Ed. Armand Colin, Paris, 1991). Max Weber aşează la baza înţelegerii societăţii principiul fondator al
legitimităţii puterii. Legitimitatea derivă atât din principii de natură simbolică cât şi din
diverse practici care au variat în funcţie de spaţiu şi timp: autoritate divină sau
magică, obiceiuri ancestrale, legi naturale, ereditate dinastică, constituţionalitate,
legitimitate democratică rezultată în urma alegerilor populare. Legitimitatea derivă
mai puţin din conformitatea cu un ansamblu de reguli formale, cât din simbolica
politicului într-o anumită societate, la un moment dat sau într-un sistem de valori.
Trebuie adăugat însă că această dimensiune normativă şi etică nu epuizează sensul
noţiunii de legitimitate (M. Weber, Selections in Translation, Ed. Cambridge University
Press, 1978).
Aşadar, legitimitatea se referă la un ansamblu de credinţe şi reprezentări
mentale care pun în valoare anumite calităţi pe care puterea politică trebuie să le
îndeplinească pentru a fi acceptată. Astfel, aderarea la valorile democratice stă la baza
legitimităţii autorităţilor ajunse la putere în urma alegerilor populare şi, pe cale de
consecinţă, a legitimităţii deciziilor luate de acestea.
Dar legalitatea şi legitimitatea nu sunt despărţite în mod categoric. De
exemplu, o lege conformă cu procedurile juridice, dar contrară principiilor
fundamentale de justiţie, echitate, libertate etc., este considerată ilegitimă.

Decalajul dintre legalitate şi legitimitate survine în perioade de crize politice
grave. Într-un astfel de context, puterea poate fi atât legală, adică desemnată potrivit
regulilor formale de atribuire a autorităţii, cât şi ilegitimă, dacă principiile pe care se
fondează nu mai corespund valorilor dominante ale societăţii. De exemplu, în fostele
colonii, spre sfârşitul puterii imperiale, legalitatea puterii exercitate de metropolă era
contestată de populaţiile autohtone, în numele noii ordini politice bazate pe dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele.

B- Teorii ale legitimităţii
Modul în care J.J. Rousseau a formulat problema legitimităţii la începutul epocii
moderne ne poate ajuta să o înţelegem mai bine: „Omul s-a născut liber, dar
pretutindeni el este înlănţuit. Cum s-a înfăptuit această schimbare? Nu ştiu. Ce poate
să o facă legitimă? Cred că pot răspunde la această întrebare. Ordinea socială este un
drept sacru care serveşte drept bază tuturor celorlalte. Totuşi, acest drept nu vine de
la natură; el este fondat pe convenţii. Prin urmare, trebuie să cunoaştem aceste
convenţii” (Contractul social). Aceste afirmaţii nu puteau fi făcute cu câteva secole
mai înainte deoarece lumea era percepută atunci ca fiind guvernată de ordinea
cosmică, iar omul nu o putea schimba. Conceptele interdependente de libertate,
legitimitate, voinţă, consimţământ, convenţie, care reies din afirmaţia lui Rousseau,
nu erau încă în uz. De fapt, dacă ordinea stabilită nu reflectă ordinea cosmică, atunci
orice interdicţie şi orice regulă emisă constituie atingeri aduse libertăţii. Limitele
nedorite devin „lanţuri”; limitele nu pot deveni legitime decât dacă acestea sunt
rezultatul voinţei umane.
Astăzi, puţini mai admit soluţia preconizată de Rousseau la problema
legitimităţii – şi anume, teoria voinţei generale. Teoriile contemporane ale legitimităţii
sunt de trei tipuri: unele interpretează obiceiurile şi normele ca pe nişte tradiţii care
aparţin ordinii divine şi încearcă, potrivit expresiei lui Hannah Arendt să „restaureze o
doctrină a legitimităţii care derivă din ceva străin acţiunii omului”.
Alte teorii iau în considerare caracterul convenţional al vieţii moderne dar
limitează problematica legitimităţii la convenţiile care guvernează raporturile dintre
stat şi cetăţean, căutând să garanteze această legitimitate prin consimţământul
raţional al cetăţenilor. Georges Kateb exemplifică acest tip de teorie astfel:
modernitatea semnifică desacralizarea naturii, caracterul convenţional al existenţei,
cristalizarea statului şi importanţa pe care o au cetăţenii în stabilirea legitimităţii. Dar,
după G. Kateb, problema legitimităţii trebuie restrânsă la consimţământul dat de
cetăţeni principiilor constituţionale elementare care guvernează activitatea statului.
Un al treilea tip de teorie insistă asupra caracterului convenţional al normelor
şi asupra standardizării comportamentelor, aceste două aspecte regăsindu-se în toate
domeniile existenţei. O altă tradiţie, reprezentată de Jurgen Habermas, consideră că în societăţile
contemporane, legitimitatea trebuie înţeleasă într-un sens mult mai larg. (J.
Habermas, Raison et légitimité, Ed. Payot, Paris, 1978)

C- Tipuri de legitimitate
Max Weber distinge trei mari tipuri de dominaţie legitimă.
a) Dominaţia tradiţională
În societăţile unde predomină credinţa în caracterul sacru al valorilor
transmise, dominaţia se bazează pe cutume. Puterea tradiţională se sprijină pe
cutumă şi pe obişnuinţa înrădăcinată a oamenilor de a o respecta. Weber plasează
„pietatea” faţă de cutumă în centrul adeziunii la o putere tradiţională, iar ceea ce
alimentează această pietate este credinţa în originea sacră a puterii. Legitimitatea
dominaţiei tradiţionale rezidă în divinitate şi sacru. Conducătorii legitimi deţin puterea
în virtutea demnităţii personale conferite prin tradiţie („dreptul divin al regilor”), şi nu
pe baza consensului popular exprimat prin consultări democratice. Supremă este
voinţa conducătorilor şi nu a celor conduşi.

Voinţa conducătorilor (regi sau membri ai unor categorii de oameni „hărăziţi” să conducă)

este prezentată drept legitimă: consfinţită de o autoritate supra-pământească şi

conformă cu cerinţele unui ideal de

Bine general care comandă întreaga organizare politică, morală şi socială a
comunităţii.
Acest tip de dominaţie corespunde, în forma sa primară, societăţilor
patriarhale. Aici, normele cutumiare moştenite din trecut reglementează relaţiile
dintre dominaţi şi cei care deţin puterea. În societăţile monarhice, principiul
legitimităţii este consacrat prin adoptarea normei de succesiune dinastică: puterea
revine unei familii care beneficiază de „aura sacralităţii”. Apariţia aparatului
administrativ specializat în cadrul monarhiei nu a modificat fundamental modul de
dominaţie tradiţional. Aparatul administrativ aparţinea, mai mult sau mai puţin direct,
tot domeniului privat regal, dominaţia politică continuând să aibă acelaşi caracter
personal: regele îşi exercită puterea asupra supuşilor săi.
Un alt exemplu de ordine tradiţională este cel ce caracteriza majoritatea
societăţilor medievale europene, guvernate sub auspiciile viziunii creştine despre lume
şi viaţa omenească. În perioada post-renascentistă începe însă un proces de erodare a
tradiţionalismului. Sursele creştine de autoritate sunt supuse criticii, ierarhia socială
este contestată, se revendică drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi egalitatea politică.
b) Dominaţia legal-raţională
Natura impersonală a relaţiilor de putere este caracteristică formelor moderne
de organizare socială şi politică, în cadrul cărora s-a impus tehnica birocratică a
diviziunii sociale a muncii. Ordinea raţional-legală este cea care se sprijină pe legi sau
norme impersonale scrise, deci memorizabile şi clar explicabile în principiile şi
aplicarea lor.
În cadrul acestui mod de dominaţie politică, exercitarea unei funcţii publice
este strâns legată de regulile care-i delimitează competenţele şi este supusă
principiului ierarhiei administrative potrivit căruia orice autoritate este controlată de
un superior căruia i se dă ascultare. Pentru a accede la putere şi a o exercita trebuie
deci respectate proceduri stricte, fixate prin legi şi reglementări impersonale, stabilite
raţional. Administraţia trebuie să-şi recruteze personalul – birocraţia – într-un mod
impersonal. Totuşi, Weber arată şi cazul birocraţiei chineze care poate coexista cu o
putere a cărei legitimitate este de tip tradiţional.
Birocraţia este termenul care caracterizează administrarea activităţilor
economice sau politice prin reguli universale, stabile, scrise, şi cu un personal
specializat. În acest sens Weber asimila birocraţia unei ordini legitime într-o situaţie
raţional-legală. Legitimitatea se fondează pe credinţa în raţionalitatea actelor de
putere şi pe respectarea normelor, adică a legalităţii. Puterea politică este limitată de
normele înscrise în Constituţie şi este de asemenea, revocabilă. Autoritatea emană de
la electorat şi guvernanţii care nu au decât atribuţiile pe care acesta le-a fixat pentru
ei. Supremă este voinţa celor conduşi, care îşi aleg reprezentanţii chemaţi să
guverneze.
Constituţionalismul exprimă o schimbare fundamentală în voinţa politică:
comportamentul social, în toate aspectele sale, nu mai este călăuzit şi reglementat de
o concepţie totalizatoare, imperativă, de dogme, adevăruri „sacre” şi idealuri
supreme, sau de o ierarhie socială imuabilă; ci este guvernat de reguli. Dar nu numai
individul şi viaţa sa sunt coordonate de reguli; guvernarea însăşi este controlată de
reguli, „ideea de cârmuire fiind aceea de societate bazată pe anumite reguli sau legi”
cum precizează J. Locke în Eseu despre intelectul omenesc.
Această formă de legitimitate este caracteristică statului modern occidental. El
se înscrie, după Max Weber, în dinamica diferenţierii, specializării şi profesionalizării
funcţiilor politice precum şi a dezvoltării principiului raţionalităţii la nivelul tuturor
activităţilor sociale.
c) Dominaţia carismatică

Legitimitatea puterii carismatice derivă din calităţile extraordinare ale celui
care o deţine. În vocabularul religios, carisma este un dar extraordinar dat de
Dumnezeu unui om sau grup de oameni, pentru ca aceştia să acţioneze spre binele
general al Bisericii. Max Weber reia acest termen pentru a desemna puterea pe care
un om o exercită asupra supuşilor, în virtutea calităţilor prodigioase, eroismului său
sau a altor particularităţi exemplare. Societatea recunoaşte caracterul excepţional al
şefului carismatic care se impune datorită încrederii pe care cetăţenii i-o acordă.
Astfel, se constituie între şef şi cei care îl urmează o „comunitate emoţională” în care
relaţiile de dominaţie sunt strict personale. „Adepţii” şefului carismatic răspund
apelului acestuia şi se abandonează total „revelaţiei, veneraţiei eroului (profetului sau
salvatorului), încrederii în persoana şefului”. Victoriile militare, epopeea revoluţionară
pot sta la originea unei astfel de puteri. Napoleon Bonaparte sau Mao Zedong sunt
exemple în acest sens.
Totuşi, caracterul precar al puterii carismatice o face în mod necesar precară.
Ea durează atâta timp cât durează şi carisma personală a şefului. Dominaţia
carismatică nu poate deveni perenă în forma sa iniţială. Pentru a rezista dispariţiei
fondatorului ei, trebuie să se transforme, să se „rutinizeze”, să găsească un
„fundament cotidian durabil”. Astfel, Napoleon a căutat să depăşească carisma sa,
încercând să-şi fundamenteze puterea atât pe tradiţie – a creat o dinastie imperială –
cât şi pe baze legal-raţionale moştenite de la Revoluţie – a dezvoltat instituţionalizarea
statului modern.

D- Legitimitate şi societate
Dominaţia tradiţională, legal-raţională şi carismatică sunt tipuri ideale, pe care
experienţa istorică nu ne permite să le găsim în stare pură. În statele moderne
întâlnim monarhii ereditare. În alte circumstanţe, şeful unuia dintre aceste state,
ajuns la putere prin alegeri, caută să stabilească o legătură directă şi afectivă cu cei
guvernaţi. Conducătorul statului poate de asemenea, să evoce o legitimitate istorică,
aşa cum a făcut în repetate rânduri Generalul de Gaulle care şi-a fondat legitimitatea
pe acţiunile întreprinse în cadrul Rezistenţei, în timpul celui de-al doilea război
mondial.
În concepţia lui Weber, tipurile de legitimitate se combină în mod frecvent, dar
se pot şi succeda unul altuia. Totuşi, Weber nu adoptă concepţia evoluţionistă a
legitimităţii, în care un mare tip s-ar succeda altuia, în decursul evoluţiei istoriei. În
opinia sa, se întâmplă deci să se treacă de la legitimitatea raţională la cea carismatică
şi invers, deţinătorul unei puteri plebiscitare poate încerca să se sprijine pe o
conducere administrativă legală. Unii autori au susţinut că, la origine, orice autoritate

politică a fost lipsită de legitimitate, fiind impusă prin forţă; legitimitatea s-ar fi constituit

treptat, prin recunoaşterea autorităţii de către cei subordonaţi. Într-adevăr, asigurarea legitimităţii
presupune o activitate politică (consultarea membrilor societăţii prin referendum sau
alte adunări de tip constitutiv, prin alegeri sau numiri, prin recunoaştere publică) ce
nu se putea desfăşura în absenţa oricărei autorităţi organizatoare: aşadar, până la
recunoaşterea autorităţii legitime trebuia să existe o autoritate efectivă care să
organizeze procesul de confirmare a legitimităţii; este deci greu de văzut cum primele
autorităţi puteau fi legitime. În aceste condiţii, ar fi mai corect să se vorbească de
„grade de legitimitate”.
Legitimitatea este de asemenea, relativă: ea poate fi oricând contestată, din
diferite motive. „Temeiul legitimităţii este oricând îndoielnic, susceptibil de a fi obiectul
criticii; astfel, dreptului ereditar i se poate reproşa că este iraţional pentru că îl
legitimează şi pe idiot şi pe cel lipsit de caracter; alegerile prin majoritate sunt
îndoielnice, întrucât sunt parţial condiţionate de eroare şi întâmplare, de efectele
momentane ale sugestiei de masă. Iată de ce orice tip de legitimitate este permanent
supus primejdiei. Intelectul îl poate foarte uşor contesta.” (K. Jaspers, Texte filosofice,
Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 270)

Legitimitatea este însă o calitate foarte importantă, deoarece numai prezenţa
ei garantează ordinea socială şi convieţuirea paşnică a cetăţenilor. În absenţa ei se
instalează despotismul, necesar impunerii unui regim politic nelegitim şi nerecunoscut
de către cetăţeni, despotism care generează violenţa: „O putere legitimă poate
guverna fără frică, încrezându-se în consensul populaţiei; cea nelegitimă manifestă
frică faţă de popor, propria ei violenţă stârnind violenţa celorlalţi; din frică, ea caută
să-şi asigure poziţia printr-o teroare crescândă, astfel că frica devine starea de spirit
fundamentală a tuturor.”

informatie de pe net.

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s