Acum 71 de ani, în vara fatidicului an 1940, România pierdea o treime din teritoriul naţional şi o treime din populaţia ţării. În decurs de numai trei luni, statul naţional unitar realizat la sfârşitul Primului Război Mondial cu eforturi şi sacrificii inimaginabile, se năruia sub presiunile conjugate, revizioniste şi revanşarde ale URSS, Ungariei şi Bulgariei. Un acut sentiment de frustrare şi abandonare din partea statului român l-au resimţit în august 1940 şi românii ardeleni. 42.493 km2 din teritoriul Transilvaniei şi o populaţie de peste 2,6 milioane de locuitori intrau, prin nişte simple semnături, în componenţa statului maghiar horthyst. Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini, au fost statele care au girat, la Viena, un Dictat care dădea unui rapt teritorial aparenţa de legalitate internaţională.
Cum a fost posibil?
Pe fondul consecinţelor generate de criza economică mondială din anii 1929-1933, extrema dreaptă europeană a reuşit să facă tot mai mulţi prozeliţi şi să acceadă în politică, mai mult chiar, să preia puterea în unele state. Atitudinea de forţă şi dictat se făcea tot mai mult simţită în climatul politic internaţional care se deteriora vizibil. „Port-drapelul” acestor atitudini a devenit Germania nazistă. Aceasta, pe fondul nepermiselor compromisuri şi cedări din partea Angliei şi Franţei – state care-şi asumaseră anumite obligaţii internaţionale pe care însă nu le-au onorat – a recurs la punerea în practică a conceptului „noii ordini” ce viza controlul şi dominaţia statului german asupra unor zone de interes, considerate ca fiind „spaţiu vital” pentru dezvoltarea naţiunii germane. În aceste condiţii, state revizioniste precum Ungaria şi Bulgaria, care-şi făceau tot mai cunoscute pretenţiile teritoriale faţă de România, s-au orientat spre alianţe cu Germania. Profitând de această situaţie şi sesizând izolarea politică europeană a României din vara anului 1940, URSS, stat comunist, a emis propriile sale pretenţii vis-a-vis de Basarabia, provincie românească, dar pe care Rusia ţaristă o încorporase în 1812 şi o dominase până în 1918. Pe de altă parte, mai trebuie spus şi faptul că, din păcate, clasa politică românească, in corpore, nu s-a dovedit la înălţimea gravităţii momentului respectiv. Rapoartele serviciilor de informaţii româneşti, care începând din 1934, au sesizat cu tot mai multă insistenţă factorilor politici de decizie, acţiunile de spionaj şi propagandă la care recurgeau unele state, precum Ungaria, Germania şi URSS, dar şi consecinţele acestor acţiuni, au fost însă minimalizate. În vara anului 1940, în condiţiile în care Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, statul român era total nepregătit să se împotrivească pretenţiilor revizioniste ale statelor menţionate anterior, aşa că a cedat lamentabil.
Ce a urmat?
În teritoriile cedate, dar în mod deosebit în Transilvania cedată, a urmat o politică de epurare etnică dusă de guvernanţii maghiari cu cele mai insidioase metode, ce mergeau de la intimidări verbale, expulzări, bătăi şi torturi, şi până la asasinate în masă. Rămân de tristă amintire masacrele comise de armata maghiară la Ip, Trăznea, Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin, Sărmaşu…Teroarea şi asasinatul au fost dezlănţuite de horthyștii maghiari şi împotriva evreilor, deși în marea lor majoritate, aceştia din urmă se identificau cu națiunea maghiară, atât prin limbă, cât și prin cultură.
Drept urmare, cei mai mulţi dintre evreii ce trăiau în Transilvania cedată – circa 150.000 – precum şi cei din Ungaria, aveau să piară în lagărul german de concentrare de la Auschwitz. Din păcate, şi după ce relaţiile româno-maghiare s-au normalizat, statul maghiar nu şi-a cerut scuze faţă de statul român pentru atrocităţile comise în cei patru ani de ocupaţie a Transilvaniei de nord. După momentul 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română, alături de cea sovietică, a participat la eliberarea Transilvaniei de Nord, în toamna anului 1944. Transilvaniei să revină statului român. Condiţia pusă de sovietici, a fost aceea de a se instaura un regim comunist în România. Din martie 1945, după formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, în Transilvania de nord a fost reinstalată administraţia românească, iar revenirea acestei părţi cedate la România, a fost recunoscută la Conferinţa de Pace de la Paris.
Regrete…
Îmi cer scuze faţă de cei care au aşteptat momentul anunţat al Conferinţei cu tema „Dictatul de la Viena, 30 august 1940 – O zi tragică în istoria poporului român”, conferinţă pe care mi-am asumat sarcina de a o organiza. Din păcate, domnii profesori Dumitru Botoş şi Simion Paşca s-au retras din motive personale, iar domnul Dimitrie Poptămaş, m-a anunţat că nu ne poate pune sala „Emil A.Dandea” la dispoziţie, întrucât „nu are curent”. Am rămas alături doar de dl. dr. Florin Bengean, căruia ţin să-i mulţumesc, dar din nefericire nu avem sală unde conferenţia. Asta este…cu rare excepţii, noi, românii, n-am excelat niciodată prin unitate, ci mai degrabă prin dezbinare.
BotusanAlexandru's Blog 