PRIVIRE SUB COROANĂ- 23 AUGUST 1944 DE TREI ORI TRĂDARE


Prof. Dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu (foto)

Un material scris in continuarea volumului „PRIVIRE SUB COROANA”

ce se afla in acest moment , cu bunavointa domnului Silvestri, sub tipar la editura „Carpatia Press”

Beneficiarii Actului de la 23 August  1944, l-au calificat drept act de salvare naţională. Regele Mihai a primit  pentru această bravură, de la „tătucu” Stalin, cea mai  înaltă decoraţie rusă: „Ordinul Victoria”. Victoria cui? Se pretinde (ceea ce este adevărat) că prin acest act, soarta războiului a depins de aliaţi, şi că a fost scurtat cu aproximativ o jumătate de an.

Criticii în totalitate, califică actul de „înaltă trădare”, de  „gravă eroare politică” şi susţin că România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu.

Actul de la  23 August 1944, asumat direct de regele Mihai a fost de fapt o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri: deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.

Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării aricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri, iar mareşalul în loc să fie tratat ca mareşalul Mamierheim al Finlandei, ca un erou, a fost considerat trădător şi criminal de război.

Prin „armistiţiul” regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 Septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul „frăţesc comunist”, sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse.

Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.

Ar fi fost foarte bine ca ex-regele Mihai să fi dat poporului român explicaţia actului comis la 23 August 1944, în cei 63 de ani scurşi de atunci.

Pentru a reconstitui evenimentele din acea zi fatidică vom apela la concluziile extrase din documente, depoziţii şi mărturii.

           Scriitorul Nicolae Baciu în lucrarea „Agonia României  1944-1948 „ prezintă câteva aspecte concludente asupra desfăşurării evenimentelor din august 1944, astfel :

 1. Mareşalul Antonescu a cerut audienţă la Palat, tocmai pentru a anunţa că va semna armistiţiul.

2. Actul de la 23 August 1944 este actul personal al regelui. Nici unul din reprezentanţii partidelor istorice nu au ştiut ce s-a petrecut la palat şi deci n-au fost prezenţi.

3. Nici Iuliu Maniu, nici Dinu Brătianu nu au fost consultaţi asupra formării guvernului Sănătescu.

4. Nici lui Maniu şi nici lui Brătianu nu i s-a oferit să formeze guvernul.

5. Lucreţiu Pătrăşcanu şi partidul său comunist a avut un rol mult mai  important în actul de la 23 August 1944, decât se ştia şi se credea, cu toată neînsămnătatea P.C.d.R.

          Având aceste importante precizări, să încercăm raţional analiza lor.

          Secretarul particular al regelui Mircea Ioaniţiu, consemnează:

„Cert este că în dimineaţa de 23 August, am fost trezit  din somn de telefonul lui Mihai Antonescu, care cerea ca regele să-l primească pe el şi pe mareşal în audienţă în acea zi”.

            În Curierul din 13 Octombrie 1944, generalul Aurel Aldea, mărturiseşte:

„Ziua de 23 August, o zi de salvare pentru ţară, ne-a găsit nepregătiţi din punct de vedere tehnic. Lovitura de stat era plănuită pentru 26 August, dar, în dimineaţa zilei de 23 August, am fost informat de rege că în după-amiaza aceleiaşi zile el va acorda o audienţă mareşalului Antonescu şi lui Mihai Antonescu… Mareşalul Antonescu a comunicat, în cursul audienţei, decizia sa de a încheia armistiţiul, adăugând că el a şi vorbit cu ministrul Clodius în legătură cu aceasta. Aceasta ar fi avut drept urmare ocuparea întregii ţări de către nemţi şi, poate, arestarea şi deportarea regelui şi a celor ce sprijineau acţiunea sa. Audienţa la care participa şi generalul Sănătescu, a fost brusc întreruptă de rege, care pentru câteva minute, a venit să ne comunice nouă celor ce rămăsesem într-o cameră alăturată, decizia de armistiţiu a mareşalului. După ce ne-am sfătuit puţin, am ajuns la concluzia că, fără să mai aşteptăm ziua de 26 August, şi cu riscul vieţii, trebuia să-l arestăm imediat pe mareşal şi pe Mihai Antonescu.”

Patriotul şi istoricul român Gheorghe Brătianu în depoziţia sa făcută la procesul mareşalului  Antonescu în 1946, spune:

„În ziua de 23 august 1944, dimineaţa am fost trimis la Snagov de către şefii partidelor de opoziţie, care mi-au dat însărcinarea să vorbesc cu domnul mareşal pentru încheierea imediată a armistiţiului. Aceasta, în urma evenimentelor petrecute pe frontul din Moldova. Am executat această însărcinare. Am fost la Snagov şi am vorbit cu domnul mareşal şi cu domnul M. Antonescu. Adaug că înaintea mea fusese în acelaşi scop şi domnul Ion Mihalache. În timpul cât se discuta, domnul Mihai Antonescu şi domnul mareşal au avut iniţiativa unei audienţe la Palat şi chiar s-a telefonat, fiind eu de faţă, acolo, în acest scop.

Domnul mareşal mi-a cerut asentimentul scris al şefilor de opoziţie pentru ca să încheie armistiţiul în condiţiile care erau cunoscute şi mi-a spus, îmi aduc aminte, că dacă va obţine acest asentiment în scris, indiferent de părerea nemţilor, el va încheia armistiţiul. Mi-a cerut să-i aduc răspunsul scris înainte de ora 15. Eu l-am asigurat că-l voi aduce înainte de ora 15. M-am înapoiat la Bucureşti. A survenit o oarecare întârziere până să se poată întruni cei trei şefi de partide. Am comunicat acestora răspunsul domnului mareşal. Au fost de acord să dea asentimentul în scris, ce urma să se dea în cursul zilei. Dar m-au autorizat să comunic mareşalului înainte de ora 15 că poate face  uz de  acest asentiment în audienţa de la ora 16 la Palat .  Când  am fost la Snagov mi

s-a spus  de întrevederea cu ministrul german Clodius şi ştiu că era vorba ca domnul mareşal să semneze armistiţiul.”

Versiunea din „memoriile” lui Gheorghe Brătianu, completează de fapt depoziţia-sub jurământ- din  procesul Antonescu. Argumentul că cei trei lideri politici „nu au putut fi găsiţi”, cade fiindcă ei îl însărcinaseră pe Gheorghe Brătianu să meargă la Snagov să trateze cu mareşalul.

Nu poate fi vorba de  refuzul lor de a confirma în scris acordul lor mareşalului pentru încheierea armistiţiului, fiindcă doar ei cereau să semneze armistiţiul.

Actul regelui Mihai este rezultatul tensiunii create între el şi mareşal. În această privinţă domnul Mircea Ioaniţiu  ne atrage atenţia că: „Îngrădirile pe care le pusese regelui erau umilitoare. El nu putea să-şi aleagă prietenii sau să numească demnitarii la curtea regală fără asentimentul mareşalului. Mareşalul considera pe regele Mihai drept un copil, incapabil să judece…”

Aşadar, sătul de tutela lui Antonescu, regela s-a hotărât (sfătuit fiind) să facă el „armistiţiul”, fiindcă :

„ Dacă-L lăsăm pe Ion Antonescu să facă el singur armistiţiul, ne va ţine iar sub papuc”.

Concluzia ce se impune este clară: mareşalul Antonescu a fost arestat nu pentru că interesele ţării o cereau(în faţa pretinsului refuz de a semna armistiţiul ), ci pentru a scăpa de „tutela”, de sub „papucul” lui.

În special, Envoy Averell Harriman, ex ambasadorul american, la Moscova,  ne spune că „Mareşalul Antonescu se decisese să încheie armistiţiul, numai că  i-a luat-o înainte regele”.

Să aruncăm o privire asupra depoziţiei lui Maniu la procesul mareşalului:

„În dimineaţa de 23 August l-am rugat pe domnul Gheorghe Brătianu să-l vadă pe domnul mareşal. Domnul Gheorghe Brătianu mi-a comunicat că l-a găsit pe domnul mareşal într-o dispoziţie mai bună pentru încheierea armistiţiului. Această ştire ne-a înviorat. Am căpătat speranţa că se va ajunge la încheierea armistiţiului. Această ştire am comunicat-o la Palat”.

În seara de 22 August 1944, mareşalul Antonescu a convocat pe ministrul german Clodius şi în prezenţa generalului Pantazi, ministrul de război, i-a adus la cunoştinţă că România a cerut armistiţiu.

Redăm în întregime telegrama ambasadorului britanic la Ankara, trimisă la Londra la ora 3:26 p.m. la 23 August 1944.

           [This telegram is of particular secrecy and should be retained by the authorised recipient and not passed on.]

Această telegramă este expediată de ambasadorul britanic Sir Knatchbull-Hugessen din Ankara, cu menţiunea că ea este telegrama trimisă de ambasada turcă din România, premierului turc Saracoghe.

Condiţiile propuse de Antonescu şi acceptate de Stalin erau:

1. Guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României.

2. Valoarea despăgubirilor de război să fie fixată în raport cu greutăţile financiare ale României şi de situaţia ei economică.

3. Să se respecte o zonă liberă, în care guvernul român să funcţioneze nestânjenit de trupe străine.

 [FROM ANGORA TO FOREIGN OFFICE]

           Sir. H. Knatchbull-Hugessen                D.3.26. p.m. GMT. 23 rd.

No.1386                                                August 1944. R. 4.35. p.m.

                                                              DBST.  23 rd. August, 1944.

           22 nd August. 1944.

Repeated to Washington No.247.

    M.E. Min. No. 438.

MOST IMMEDIATE

DEDIP

TOP SECRET

President of the Council has just sent for me to communicate to me telegram received from the Turkish representative in Bucharest.

Following is substance.

[Begins].

2. I have  seen President of the Council. The situation is very grave. In two days the Russians will have occupied Bessarabia. They are also advancing in other countries. Can Turkey mediate between ourselves and belligerent. Anglo-American armies? I have the consent of the Marshal[1], the King and heads of all the opposition parties. I appeal for an answer within 24 hours from the Britsh and United States Governments to the following points.

(1) Will despatch a Roumanian delegate to Moscow for conclusion of an armistice.

(2) Put ourselves in contact with Russians and Anglo-Americans at the same time to fix armistice conditions.

(3) Discuss armistice conditions in Cairo with Allies.

(4) The President of the Council of  Roumania is desirous of knowing which of three alternatives would be preferred by Anglo-Americans.

[Ends]

3. Turkish President of the Council has informed me, Soviet Ambassador and is informing United States representative.

4. Foreign Office please pass to Moscow and Caserla as my telegrams Nos.72 and 44 respectively, and also to Rome for Lord Moyne as my telegram No.22.

[Repeated to Moscow telegram No.2640 Caserla telegram No.425 and Rome telegram No.388.]

O.T.P.

Această telegramă este expediată de ambasadorul britanic Sir Knatchbull-Hugessen din Ankara cu menţiunea că ea este telegrama trimisă de ambasada turcă din România primului ministru turc Saracoglu . Iată-i traducerea în româneşte:

„Primul ministru m-a informat astăzi că a primit o telegramă de însărcinatul cu afaceri turc la Bucureşti în sensul următor:

M-am întâlnit chiar acum cu primul ministru. El mi-a spus că situaţia este foarte serioasă. În două zile întreaga Basarabie va fi ocupată de ruşi. Noi dorim ca dv. să acţionaţi ca intermediarii noştri pentru a obţine un armistiţiu. Vorbesc în deplin acord cu regele, cu mareşalul şi cu toţi liderii opoziţiei. Vă rog să obţineţi în interval de 24 de ore răspunsul guvernelor britanic şi american la următoarele:

Primul ministru al României ar dori să ştie care dintre cele trei alternative este preferată de guvernele britanic şi  american:

(1) trimiterea unui reprezentant român la Moscova pentru a încheia un armistiţiu

(2) intrarea simultană în legătură cu americanii, britanicii şi ruşii pentru a stabili condiţiile unui armistiţiu sau

(3)  discutarea condiţiilor armistiţiului la Cairo cu aliaţii.

Primul ministru a spus că ar fi recunoscător dacă l-aş informa cât mai curând posibil despre opiniile guvernelor englez şi american.”

Se mai poate îndoi cineva astăzi în faţa acestor documente că mareşalul ceruse şi era gata să semneze armistiţiul?

O altă telegramă ultrasecretă, citată de Nicolae Baciu în Yalta şi crucificarea României, este răspunsul la această cerere de armistiţiu:

Telegrama 2646 din 23 august 1944 :

Londra cere ambasadorului ei la Moscova, Clark Kerr, ca în cazul acordului sovietic, , să răspundă imediat lui M. Antonescu, prin preşedintele consiliului de miniştri turc, ca românii să trimită imediat o delegaţie la Moscova, fie  printre liniile frontului, fie prin Turcia.

La 1 Septembrie 1944, ambasadorul britanic la Stokholm, Sir W.Mallet, trimite  telegrama cu Nr. 985, prin care anunţă Londra că ministrul Suediei la Bucureşti a comunicat (la cererea guvernului român) că un curier special pleacă la  Stokholm pentru încheierea armistiţiului (confirmând deci cererea armistiţiului de către mareşal).

Această telegramă a fost reţinută opt zile pe undeva…

Merită să precizăm faptul că „reţinerea” acestei telegrame a coincis şi cu  „reţinerea” telegramei de la Stokholm (sosită la 23 August 1944) de acceptare a ameliorării condiţiilor de armistiţiu propuse de Stalin. Telegrama n-a ajuns nici la mareşal, nici la Mihai Antonescu…, a ajuns se pare la Niculescu Buzeşti, care în momentul arestării lui Antonescu era la Palat în rândul complotiştilor , care nu doreau ca mareşalul să facă armistiţiul… fiindcă  trebuia o capitulare necondiţionată.

De ce reprezentanţii partidelor politice n-au fost consultaţi?

De ce aceiaşi lideri n-au fost prezenţi la Palat în 23 August?

Cine a avut interesul ca ei să nu fie găsiţi (pentru că tocmai ei vroiau ca armistiţiul să fie încheiat de Antonescu) ? Cine erau cei cinci „sfătuitori intimi” ai regelui? Ce rol constituţional au jucat generalii Aldea şi Sănătescu? Dar Niculescu-Buzeşti, ginerele lui Barbu Ştirbei şi cumnatul lui Edward Boxshall (şeful Intelligence Service-ului în România), funcţionar la serviciul cifrului din cadrul Ministerului de Interne?

Dar Mocsonyi-Stârcea, „maestrul de vânătoare”?

Cum se explică faptul că Niculescu-Buzeşti, trimis de rege să-i caute pe Maniu şi pe Brătianu, nu-i găseşte…, cu toate că ei aşteptau cu sufletul la gură veştile de la Palat.

Nu este evident că Buzeşti nu vroia să-i găsească pe Maniu şi Brătianu? Este cert însă faptul că Buzeşti se afla în serviciul Moscovei.

Se explică aşadar rolul important jucat de P.C.d.R. în complotul de la Palat. Asupra acestei chestiuni ne informează Aurică Simion în lucrarea Insurecţia naţională antifascistă armată din August 1944.

Această carte oficială comunistă redă între altele consfătuirea de la 13/14 Iunie 1944 din Calea Moşilor. Dezbaterile la aceste consfătuiri relevau cu tărie clarviziunea politică a P.C.d.R., care prin reprezentanţii săi, a prezentat soluţii realiste pentru rezolvarea diferitelor probleme legate de pregătirea acţiunii insurecţionale, care erau însuşite şi alte forţe democratice.

„În noaptea de 13/14 iunie 1944 a avut loc, din iniţiativa partidului comunist, o şedinţă conspirativă a reprezentanţilor săi, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţi ai palatului şi armatei:

generalii Constantin Sănătescu şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Moesonyi-Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Cu acel prilej, Emil Bodnăraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simplă lovitură de palat, înfăptuită de un grup restrâns de persoane, şi de a evita  o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnăraş a prezentat planul partidului comunist, care prevedea răsturnarea prin forţă a dictaturii  militare-fasciste, scoaterea ţării din războiul hitlerist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de P.C.R. Pentru pregătirea acţiunii armate s-a propus crearea unui comitet militar, din care să facă parte generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu-Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu. La 15 Iunie, generalul Constantin Sănătescu a comunicat acordul regelui cu privire la cele de mai sus.”

S-a înţeles bine?

 În timp ce armata română lupta şi murea în apărarea fruntariilor asaltate de sovietici, reprezentanţii Palatului erau prezenţi la consfătuiri cu Pătrăşcanu şi Emil Bodnarenko-Bodnăraş, emisar al Moscovei, paraşutat de ruşi în România!

 Spre onoarea lor, nici unul din reprezentanţii partidelor istorice nu a fost prezent la consfătuirea din 13/14 iunie 1944. Grigore Niculescu-Buzeşti a devenit membru al PNŢ, după afirmaţiile lui Ion Mihalache, abia în 1946.

Dar nu trebuie să ne mai mirăm că „frontul românesc” a fost „rupt”, „străpuns”, că armatele erau în derută şi frontul dezorganizat. Virusul trădării intrase în rândurile ei. În această privinţă, avem o mărturie preţioasă din partea lui Gould Lee, în Crown Against Sickle, la pagina 66:

„Nu încape nici o îndoială că absolut toate informaţiile planului erau transmise ruşilor de Pătrăşcanu, care avea o legătură printr-o staţie de radio adusă de comuniştii sovietici paraşutaţi în România de câteva luni.”

Echipa comunistă era formată din Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Gheorghe Maurer şi Niculescu-Buzeşti… şi condusă de primul, căruia i s-a subordonat şi regele Mihai.

Nenorocirea a fost că şi şefii partidelor politice au acceptat capitularea fără condiţii „sperând” numai că Aliaţii nu vor  impune măsuri prea severe. Planurile lui Maniu propuneau „Schimbarea de guvern să aibe loc simultan cu o ofensivă sovietică masivă”.(Mihail Sturdza-România şi sfârşitul Europei )

„Iezuitul de la Bădăcin” cerea pe deasupra o debarcare sovietică în Dobrogea, bombardamente aliate asupra oraşelor româneşti precum şi paraşutarea a 2000 de soldaţi aliaţi „dacă aceşti soldaţi vor fi anglo- americani sau ruşi, să decidă Înaltul Comandament Aliat”!!! ( general Platon Chirnoagă- Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice )

Mareşalul negocia cinstit susţinut de Armată, iar politicienii preparau dezarmarea Armatei Române, sechestrarea Comandamentului ei Suprem şi predarea lui şi a României în mâinile Ruşilor.

Conform propunerilor lui Iuliu Maniu şi a celorlalţi politicieni, începe Marea Ofensivă rusească în Nordul Moldovei.

În  Martie 1944 , Mareşalul  Antonescu  avea  sub ordinele  sale  peste  500.000  de combatanţi hotărâţi să lupte până la capăt. <<Planul Avramescu>> propus de generalul Avramescu, cerea retragerea armatei până la poalele şi crestele Carpaţilor Moldoveni şi linia Nămoloasa-Galaţi. Iar în cel mai rău caz, armata română se putea organiza de-a lunul întregului lanţ al Carpaţilor. O rezistenţă prelungită pe oricare din aceste fronturi ar fi oferit Puterilor  Centrale Occidentale un pretext şi un prilej de a nesocoti Înţelegerile de la Quebec şi Teheran şi de a ajunge ei cei dintâi la Viena, la Budapesta sau la Bucureşti. Planul Avramescu putea fi combinat cu intrarea în acţiune a Armatei Bulgare.

Destinele României trecuseră însă din mâinile mareşalului în mâinile unor simbriaşi ai  Moscovei:

generalii Şteflea şi Racoviţă, Buzeşti şi Mocsony-Stârcea, Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dănăceanu.

           Generalul Gheorghe Avramescu a fost comandantul Armatei a IV-a române până în ziua de 3 Martie 1945, asasinat de bolşevici în noaptea de 5-6 Martie 1945, într-un autoturism.Cum a putut fi arestat comandantul  unei armate române, din chiar mijlocul ei ?

            În 1932, doi ofiţeri germani au scris o carte, tradusă de prinţul Ilie Vlad Sturdza, în care consemnau: o linie de rezistenţă aparentă de la Marea Baltică la Marea Neagră, iar frontul de rezistenţă definitivă pe Urali şi pe Volga.

În Noiembrie 1940, se aflau în jurul unei mese la Berlin „ca Statul Major al Armatei germane: Hitler, Antonescu, Mihai Sturdza, mareşalul Keitel, Ribbentrop şi interpretul. Antonescu trăgând cu degetul o linie pe hartă a spus:

De la Baltică la Marea Neagră – o linie de apărare; şi în spate – un teritoriu militarmente gol.” „Aşa este!” a confirmat mareşalul Keitel.(Ilie Vlad Sturdza-Pribeag printr-un secol nebun )

Linia Marea Baltică – Marea Neagră fusese o farsă strategică; frontul definitiv, ne neîntrecut, era organizat pe Volga, cum prevăzuseră cei doi ofiţeri germani cu zece ani înainte.

Cum se explică această eroare fundamentală a Marelui Stat Major german?!

Foarte simplu: prin „grija” (trădarea) Amiralului Canaris, şeful Serviciului Special de Informaţii al armatei germane.

Canaris lucra pentru anglo-americani, al căror interese erau ca spaţiul rusesc să înghită cât mai multe divizii şi cât mai mult armament german. Datorită informaţiilor lui armata germană a pătruns în Iunie 1940, în Rusia fără nici o pregătire pentru o companie de iarnă. Consecinţele se cunosc.

Corespondentul Amiralului Canaris în România era Moruzov, care ocupa o funcţie similară. Solicitând o întrevedere cu prinţul Mihai Sturdza, ministrul de externe român,Amiralul Canaris i-a spus în încheiere:

„Veţi ocupa în curând, în Ţara Dumneavoastră, un post important. Trebuie să-mi făgăduiţi că veţi face totul pentru a salva viaţa lui Moruzov”.( Mihai Sturdza-România şi sfârşitul Europei )

Moruzov, ex-comisar sovietic din Harkov, se „refugiase” în România, în 1920 . Debutează în Siguranţa Română, ca simplu informator, care urcă cu sprijinul Elenei Lupescu şi a lui Carol, la funcţia supremă de Şef al Serviciului de Informaţii al Armatei române.

Comandorul von Müller, adjutantul lui Canaris, i-a încredinţat un sfat cu avertisment lui Mihai Sturdza:

„Faceţi tot posibilul ca România să nu intre niciodată într-un război împotriva Marii Britanii. Marea Britanie va fi întotdeauna învingătoare.” (opera citată)

Keitel şi Antonescu primiseră informaţiile lor din acelaşi izvor (Canaris-Moruzov), izvor intenţionat şi otrăvitor.

           Un prestigios cotidian francez compara în 1955, Conferinţa de la Crimeia cu o … bombă cu efect întârziat. O brutală dominaţie a Kremlinului. În totalitate dosarul Yalta închidea în el O TRAGEDIE şi O TRĂDARE a popoarelor călcate în picioare cu cinism, cu sânge rece şi cu ură de cei „Trei Mari”?!? Stalin- Rooselvelt – Churchill.

           Cum de a fost posibil? Care a fost scopul? Dominaţia? Expansionismul revoluţiei mondiale bolşevice?

         Coroborând documentele tipărite şi a arhivelor române şi străine, astăzi aflăm cu stupoare, că trădarea drepturilor şi intereselor popoarelor sud-est europene a fost PLANIFICATĂ şi că toată TRAGEDIA ce a urmat pentru ele a rezultat ca un corolar!

        <<Yalta reprezintă un business neîncheiat>> declara profesorului Zbigniew Brzezinski ex-asistent al preşedintelui Carter pentru problemele securităţii naţionale (1977-1981).

             Yalta – dincolo de „intenţia” de a „instaura pacea”, a agravat conflictul dintre Moscowa pe de o parte şi Washington şi Londra, pe de altă parte, contribuind decisiv la „încălzire” războiului rece.

Yalta a exprimat categoric dispoziţiile sigure ale superputerilor de după cel de-al doilea război mondial; delimitând „sfere de interese şi de influenţă”.

În cursul reuniunilor celor „Trei Mari” din Februarie  1945, României i-a revenit un loc distinct. Comunicatul dat publicităţii la 11 Februarie 1945, reliefa „Voinţa semnatarilor” de a ajuta statele eliberate de sub ocupaţia fascistă, ori forţe „satelite” ale axei Berlin-Roma-Tokyo, de a reveni ele însele, libere, independente şi suverane, democrate şi pe plan economic restabilite, susţinerea statelor de a-şi alege guverne reprezentând voinţa naţională, organizarea de alegeri libere

Yalta este o disproporţie flagrantă între angajamentele asumate în Crimeea şi politicile promovate şi aplicate de Kremlin, Londra sau Washington. Rezultatul: Cei „Trei” au putut câştiga războiul mondial, dar devenind „Mari” au ştiut să rateze pacea!

Aşadar cei „Trei Mari”, în umbra  asigurărilor de la Crimeea şi sub siguranţa trupelor sovietice aflate în România, au instituit un regim, un sistem comunist-urmaş legitim al regimului totalitar, creat de dictatura lui  Carol al II- lea care s-a prelungit până în anii 1990

 <<Carol al II-lea a fost simpatizant şi sprijinitor al mişcării comuniste „când era moştenitor, i-a adresat (lui Rakovski Cristescu Plăpumaru) cerere de înscriere în partidul socialist>>.( Gheorghe Buzatu-România cu şi fără Antonescu-pag.291 )

Regimul totalitar al lui Carol al II-lea a creat premisele „spiritului” Yaltei! Este aşadar evident că „spiritul” Yaltei a crucificat România aruncând-o în haos.

Zarurile haosului fuseseră aruncate de Churchill în Octombrie 1944, la Moscova. A urmat o „recepţie cu bufet rece” la Malta şi apoi „marele banchet” propus la Yalta şi onorat la Bucureşti – la Palatul regal… când Vişinski a cutremurat masa regelui Mihai cu pumnul …

A înţeles oare regele sub ecoul izbiturii lui Vişinski, trădarea comisă asupra mareşalului Antonescu, care ştia de ce dorea să impună armistiţiul său având arma la picior şi armata în spate, pentru a salva totuşi Naţiunea ?!?

Sub spaima brutalităţii şi violenţei verbale a lui Vişinsky, regele Mihai a cedat puţina independenţă a Naţiunii, care-i mai rămăsese, deşi ştia că

 „Este un principiu al Chartei Atlantice – dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ, restituirea independenţei şi propria guvernare a popoarelor care prin forţă au fost private de aceste drepturi de către naţiuni agresoare.

Pentru a supraveghea condiţiile în care popoarele eliberate, îşi exercită aceste drepturi  cele  trei  guverne  vor acorda  împreună  sprijin  oricărui  popor  eliberat sau fost component al Axei, din Europa, acolo unde, după părerea lor, condiţiile impun:

–         restabilirea păcii din interior;

–         măsuri de urgenţă în ajutorul sinistraţilor;

–         constituirea autorităţilor guvernamentale provizorii, reprezentând pe larg toate elementele democratice şi stabilirea unei date cât mai apropiate pentru alegerea guvernului, prin alegeri libere, potrivit dorinţei maselor;

–         să faciliteze acolo unde este necesar, desfăşurarea alegerilor.” Gheorghe Buzatu –opera citată) .

Prin „spiritul” Yaltei ni s-a confiscat definitiv independenţa, chiar de marea putere, garantă a libertăţii şi suveranităţii popoarelor; sub privirea încurajatoare al celorlalţi aliaţi.

Fără îndoială că regele Mihai prin „actul său curajos” de a-şi aresta mareşalul, a reuşit să impună dezastrul ţării, datorită capacităţii sale de „strateg” – caracteristică dominantă şi predominantă a augustului său tată, care tot prin „strategie” a sfârtecat România în Iunie –August 1940.

Abil în strategia sa politică, Mihai era cât pe aci să fie măturat de zelul afişat de  ,,mătuşele roşii ,, aşa cum erau numite în acea perioadă principesele Ileana şi Elisabeta.

Flirtul sovieticilor cu ex-regele Carol al II-lea a fost de notorietate. Secretarul II  al Ambasadei S.U.A.la Londra, Robert Coe, ne avertizează despre legătura lui Carol II cu bolşevicii şi încrederea pe care aceştia i-o acordau

<<Ar fi fost un dezastru dacă [Regele] Carol ar fi reuşit să ajungă în Europa şi este cât se poate de necesar să se folosească să ajungă în Europa şi este cât se poate de necesar să se folosească toate mijloacele pentru a-l reţine dincolo de Ocean, deoarece ruşii nu vor ezita să-l detroneze pe Mihai şi să-l reinstaleze pe Carol ca rege>>.(Gheorghe Buzatu-opera citată)

Grija ambasadorului american, deşi îndreptăţită era lipsită de temei, fiindcă orice trădare îşi are „arginţii săi”. Regele Mihai era moştenitorul legitim al tatălui său: politic , moral, economic.

În actul mârşav, odios, profanator, „anacatafic” pentru Naţiune, Mihai nu

s-a servit  doar de răzbunarea unei fiinţe de a fi stat mereu sub „papucul” mareşalului şi nici de ruşinoasa „tutelă”, ci de satisfacerea celei mai depline lăcomii – aurul. – Aurul nu e numai simbol monarhic ci şi poftă regală…

La modul general, se ştie că lăcomia are  descendenţă regală.

„Vigilenţa aurului era înăscută regelui Mihai.” Mai puţin îl interesa pe el soarta Naţiunii. Nu ştia de la tatăl său că era cea mai dispreţuită Naţie, pe care a urât-o cu o înverşunare viscerală zece ani şi mai bine?

Ce nu ştia regele Mihai în ajunul trădării sale?

Ştia că sigur Antonescu putea încheia armistiţiul în condiţii onorabile.

Ştia că în caz de neacceptare, Antonescu va continua războiul, care iar putea avea o soartă tot mai onorabilă decât capitularea.

Ştia de asemenea că Stalin acceptase cele 3 puncte forte ale armistiţiului propus de Mareşal.

Ştia că va rămâne complet eclipsat de aura mareşalului dacă va ieşi învingător.

Şi mai ştia că mareşalul prin politica sa economică adusese României 49 de vagoane de aur…

„S-au găsit 49 de vagoane de aur, când România, în toţi anii de pace, abia adunase 16. Da, în 1944, Banca Naţională a României avea în seif 40 de vagoane de aur! România nu a dat nimic şi a primit totul pe bază de acorduri: petrol, bumbac, cereale>>. (Gh. Buzatu Op.cit.p.335)

În   prag  de  a  fi   trădat   şi  arestat  mareşalul   Antonescu   are   o  convorbire  cutremurătoare cu generalul  Freissner, în zilele tragice când s-a decis soarta poporului român. Din convorbire se desprinde clar că apărarea poziţiei fortificate Galaţi-Focşani era posibilă şi atunci soarta României şi evident a Europei de Răsărit era alta dacă  mareşalul aplica „planul  Avramescu”. Pe ce se baza mareşalul Antonescu? Pe  cele 168 de batalioane de oameni instruiţi, dar fără arme. Pentru a nu lăsa loc unor  interpretări greşite redau integral răspunsul mareşalului.

<<Rog pe Excelenţa Voastră să-mi permită să vorbesc de aseme de la soldat  la soldat şi tot aşa de deschis, de la om la om. Este evident şi de la sine înţeles că războiul actual decide soarta Europei şi în special soarta poporului român. Nu numai eu şi pătura noastră conducătoare, ci şi poporul român în covârşitoarea lui majoritate este bine convins  şi-şi dă seama de ceea ce înseamnă superioritatea care creşte ameninţător a statului ruso-sovietic; aceasta cu atât mai mult  cu cât poporul român şi statul român secole întregi au luptat contra soartei vitrege a asupririi ruseşti şi a trebuit să suporte ca Rusia, în năzuinţele ei spre sud-estul european, să smulgă necontenit bucăţi din trupul românesc.

Această conştiinţă a  pericolului care ameninţă Europa , o găsim la păturile conducătoare, aproape la toate popoarele europene. Însă nu  numai că anumite popoare din Europa nu luptă alături de  Germania, dar unele din ele duc acţiuni care vatămă serios importanţa Germaniei. Se pune întrebarea, care este motivul pentru care aceste popoare acţionează astfel? Răspunsul poate fi numai în acela că Germania a comis grele greşeli politice. Astfel, în cursul acestui război, niciodată Germania,  prin reprezentanţii ei, n-a declarat care sunt intenţiile germane faţă de fiecare stat, dacă victoria finală este câştigată. O astfel de declaraţie ar fi adus o lămurire pentru poparele europene şi ele s-ar fi unit în lupta comună contra Rusiei sovietice.>>

Mareşalul Antonescu, ca ilustrare a expunerii lui, a desenat pe perete cu puţine linii această schiţă şi a continuat:

FINLANDA

GERMANIA                                        RUSIA SOVIETICĂ

ROMÂNIA                   XXX                  XXX =  DICTATUL DE LA VIENA

<<Germania a pregătit războiul contra Rusiei deja încă din 1930* (* Desigur o greşeală în procesul verbal) şi totuşi comite – abia un an înaintea începerii acestuia – o mare greşeală politică, jefuind singură braţul ei drept, prin sfărâmarea şi ciopârţirea frontierelor române în  favoarea Rusiei, Ungariei şi Bulgariei, când era clar că de la Marea Baltică până la Marea Neagră poporul german are  numai un singur popor ca aliat şi direct interesat în  lupta contra Rusiei sovietice: poporul român şi statul român. În loc să întărească acest stat şi poporul român – căci prin aceasta ar fi fost întărit braţul Germaniei care trebuia să lovească Rusia – s-a comis din partea Germaniei marea greşeală politică de a mutila statul român şi poporul român în corpul lui şi de asemenea în moralul lui.

Ministrul de externe german, domnul von Ribbentrop, în anul 1939 la Moscova, cu ocazia încheierii pactului  germano-rus care a precedat războiul contra Poloniei, a promis ruşilor Basarabia şi Bucovina de nord. Domnul von Ribbentrop – aşadar Germania – a smuls apoi din trupul României de nord, leagănul poporului român, şi l-a dat Ungariei, care nu are nici un drept. Eu îl numesc pe domnul von Ribbentrop, căci la Viena, Mussolini, Ciano şi mai ales Italia nu contau, cum n-au contat nici după aceea.

Germania  a smuls o altă parte din trupul României, partea de sud a Dobrogei şi a dat-o Bulgariei. Dacă din punctul de vedere al poporului, regiunea dată Bulgariei nu avea o puternică populaţie românească, Basarabia, Bucovina de nord şi Transilvania de nord sunt – din punctul de vedere al poporului – într-o majoritate superioară, cu o populaţie curat românească.

Poporul român, aşa de lovit de greşita politică germană în loc să se întoarcă şi să arunce în braţele inamicilor care i-au promis şi încă îi promit retrocedarea regiunilor pierdute prin diplomaţia germană, şi care continuu accentuează că nu recunosc valabilitatea dictatului de la Viena, merge alături de  Germania în loialitate şi în nestrămutată credinţă. Este singurul caz în istorie în care un popor astfel trădat de un alt popor aliat nu se întoarce contra acestuia ci merge cu el. Este singurul caz în istorie în care un popor intră ca aliat într-un război, fără să aibă un tratat de alianţă, militar şi politic. Nu este aceasta o dovadă foarte evidentă a ţinutei etice şi a onorabilităţii loiale cu care poporul român stă de partea Germaniei în acest război şi călătoreşte  pe acelaşi vapor, fără ca cel puţin  să ştie încotro este condus? Căci până astăzi, cu toate încercările mele, conducerea germană niciodată n-a declarat deschis ce soartă îi este rezervată acestui popor român, aliat credincios şi loial.

Singurele fiinţe care urmează pe stăpânii lor, chiar atunci când sunt ofensaţi, sunt sclavii. Poporul român însă nu este sclav. Sclavul lucrează din frică; poporul român acţionează însă din conştiinţa adâncă a firii lui. Căci el este pe deplin conştient de marele pericol care îl ameninţă în miezul fiinţei lui: puterea covârşitoare a statului ruso-sovietic.

Poporul român stă singur în mijlocul popoarelor slave. El nu are modul de a gândi al poporului bulgar, care vede în poporul rus pe fratele mai mare, ca şi poporul sârb şi cehoslovac. El este conştient că stând în calea intereselor ruseşti şi înconjurat de popoare slave, are numai un singur sprijin şi un aliat natural:

poporul german şi statul german; şi tocmai de aceea el nu poate înţelege şi se întreabă singur, dacă un rege al lui şi o personalitate conducătoare au comis anumite  greşeli, pentru ce este lovit în întregime? Căci care popor în lume n-a comis greşeli?

Pe de altă parte, interesul alianţei şi al colaborării între poporul român şi poporul german nu cuprinde numai  această perioadă de timp a războiului actual, ci se întinde în timpurile viitoare, atât în domeniul politic, cât şi în cel economic. Cum şi războiul poate să meargă spre sfârşit, Rusia va ieşi de aici mai puternică decât a intrat. Aceasta va însemna aşadar şi mai departe pentru Europa un pericol mare şi de durată. Poporul european căruia îi revine misiunea să înfrâneze aspiraţiile statului covârşitor de puternic ruso-sovietic este poporul german, care are în estul şi sud-estul Europei un singur aliat natural: poporul român, care ocupă o regiune întinsă pe circa 40 % din linia dreaptă a distanţei între marea de est şi Marea Neagră.

Statul german trebuie să fie tare pe marea de est şi la  sud; statul român şi poporul român trebuie să fie mare şi tare la Marea Neagră şi la nord, ca să formeze un bastion contra intenţiilor Rusiei sovietice. Acum, în loc să fi întărit acest stat şi acest popor, care reprezintă în războiul contra Rusiei sovietice direct braţul Germaniei, statul german a făcut greşeala politică să slăbească material şi moral acest braţ al Germaniei, prin faptul că l-a mutilat.

Credeţi Dv., Excelenţă, că simplul cetăţean român, soldatul şi ofiţerul român, dintre care mulţi au în Transilvania predată Ungariei părinţi, fraţi, surori, rude şi averi şi care au  fost sistematic jefuiţi, închişi, batjocoriţi şi asasinaţi de unguri – şi aceasta cu toate intervenţiile şi expunerile mele faţă de conducerea germană şi în special faţă de domnul von Ribbentrop – care totuşi prin dictatul de la Viena se obligase să garanteze un tratament omenesc populaţiei române din acea regiune – nu-şi pun întrebarea, pentru ce aliatul României în războiul contra Rusiei permite Ungariei toate acestea? De ce acest aliat nu declară public că nu se mai recunoaşte legat de dictatul nedrept de la Viena? Este adevărat că la ultima mea vizită la Führer, acesta mi-a spus între patru ochi că pentru el acordul de la Viena nu mai există. Aceasta este însă o afacere personală; eu nu pot să-i spun nimic despre aceasta, căci comunicarea a fost între noi doi şi nu oficial. Poporul român nu ştie nimic despre aceasta şi eu nu eram destinat să fac publicitate, căci avea un caracter absolut confidenţial.

Cum stă acum sufletul poporului român faţă de acest tratament, când propaganda de partea aliaţilor îi umple urechile zilnic cu asigurări că România va fi iarăşi instalată în  drepturile ei teritoriale, care i-au fost tăiate prin diplomaţia germană la Viena? Aceasta este explicaţia faptului că în anumite cercuri române s-au pus poate chestiuni şi s-au făcut sforţări de felul acelora la care Excelenţa Voastră aţi făcut aluzie. Eu nu sunt un supraom, eu nu am în spatele meu nici un partid politic, ci sunt singur, şi totuşi am ajuns să conduc statul român timp de patru ani astfel încât nimeni nu-mi poate face un reproş, sau să ridice vreo acuzaţie contra politicii mele interne şi externe. Fără mareşalul Antonescu, România ar fi poate astăzi o jertfă a anarhiei şi a puterilor duşmane Germaniei, aşa cum s-a întâmplat cu celelalte ţări din Balcani.

Eu sunt singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului lui fără „gardă de corp”, fără să aibă teamă că i se va întâmpla ceva. Eu sunt singurul conducător de stat din Europa, care îşi poate permite să apară, ca oficialitate, nepăzit. Poporul român ar putea să ştie ce soartă îl aşteaptă din partea aliatului lui german după victoria finală. Eu declar din nou că – cu toate acestea – poporul român a mers din totală convingere şi ca cel mai loial aliat din partea Germaniei şi va merge mai departe>>.( general Platon Chirnoagă- Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice ,pag.338 )

Declaraţia mareşalului Antonescu, făcută în ziua de 21.08.1944, este de o extraordinară importanţă. Pe de o parte declaraţia dovedeşte că se gândea la acea dată – deci cu 2 zile înainte de a fi arestat, să rupă alianţa cu Germania, justificându-se prin a ne arăta efectul demoralizant, pe care lipsa de atitudine a lui Hitler l-a avut asupra armatei române şi asupra României, prin nerepararea nedreptăţii (dreptatea corectivă) acordului de la Viena. Curios este faptul că aproape peste tot se vorbea de o lovitură de stat şi singurul  care nu ştia era tocmai mareşalul.

Cum se explică bravura soldatului român în afara graniţelor ţării, iar pe teritoriul României n-a mai vrut să lupte?

Scăderea moralului s-a datorat propagandei din interior contra mareşalului şi contra  continuării războiului, propagandă care s-a „clocit” în Palatul Regal.

Tot din convorbirea celor doi bravi ostaşi se desprinde profeţia despre marele pericol rusesc care se va răsfrânge asupra Europei întregi, în cazul că Rusia bolşevică va ieşi învingătoare.

Covorbirea celor doi înalţi demnitari, comandanţi de armate, care-şi cunoşteau obiectivele şi  scopurile pentru care îşi conduceau armatele în războiul contra Rusiei confirmă nu numai interesele lor, ci şi salvarea Europei întregi. Nu erau doi politicieni, cu intenţia să-şi facă din „salvarea Europei” un argument favorabil politicii lor de război.

Declaraţiile mareşalului Antonescu şi ale generalului Friessner sunau ca nişte trâmbiţe  de  arhanghel  pentru  a trezi în ceasul  al 12 – lea Europa  secularizată  pornită cu îndârjire să rupă singura barieră, singurul zid aşezat în faţa năvălirii furibunde a bolşevismului în Europa.

În 22 August 1944, mareşalul s-a întâlnit ultima dată cu Comandantul grupului de armată Ucraina de sud şi s-au pus de acord să oprească înaintarea rusească pe linia Galaţi-Focşani.

Antonescu şi-a luat obligaţia de a trimite pe  front toate rezervele de care dispunea în interesul ţării. Înainte de a se despărţi îi spune camaradului său: <<Dacă ruşii trec linia Galaţi-Focşani, România este pierdută pentru totdeauna>>.

Previziunile profetice ale mareşalului s-au împlinit. Prin Actul de trădare al regelui, de la 23 August 1944, România şi-a deschis larg braţele pentru a strânge la piept Sovietul Suprem.

Primul act politic al primului guvern  Sănătescu (al  trădării) a fost săvârşit în seara de 23 August (la câteva ore) prin predarea mareşalului Antonescu agentului rus Bodnăraş. Este o dovadă certă că  guvernul Sănătescu – aflat sub oblăduirea regelui Mihai era – pro-sovietic, iar regele un executant al Kremlinului. Se impun câteva întrebări majore. De ce liderii (istorici) politici, n-au renunţat la tratativele de la Cairo, deşi cunoşteau încă din iunie 1944, condiţiile obţinute de Antonescu la Stockholm, care aveau un suport onorabil ? De ce aceeaşi lideri politici, ştiind avantajul armistiţiului lui Antonescu nu l-au sprijinit?  De ce nu şi-au asumat ei acceptarea armistiţiului propus de sovietici? De ce nu şi-au asumat răspunderea, dacă Antonescu voia să renunţe la putere încă din Aprilie 1944? De ce a mai fost necesară trădarea de la 23 August 1944?

 Nu se poate accepta niciodată termenul de „Lovitură de Stat” sau alt termen, decât TRĂDAREA.

Fiindcă Lovitura de stat presupune, dincolo de plan şi de pregătire, un asediu asupra unei fortăreţe (în speţă – clădire) în care se  află cei care îşi exercită puterea; iar cei care vor să le-o ia (complotând) trebuie să-i asedieze mai întâi.

Trădarea presupune doar un complot şi  o atragere în cursă, în capcană, afişând la orizont drapelul alb.

În cazul lui Antonescu, regele-Mihai, poate fi acuzat, îndreptăţit, de trei ori de trădare:

I TRĂDARE, fiindcă mareşalul venise paşnic în audienţă, pentru problemele ţării.

II TRĂDARE, deoarece obiectivul audienţei se împlinea prin propunerea şi acceptarea armistiţiului de către Mareşal.

III TRĂDARE, întrucât Mareşalul Antonescu era singurul garant al suveranităţii şi suzeranităţii Statului Român.

România a fost ocupată de sovietici atât prin actul trădării de la 23 August 1944, prin voinţa regelui (declaraţia de armistiţiu), cât şi prin condiţiile de armistiţiu semnate la 12 Septembrie, după ce ruşii ocupaseră deja Ţara. Dacă ar fi fost semnat armistiţiul lui Antonescu garantat de armată, sovieticii ar fi fost obligaţi să le accepte.

Cum însă „armistiţiul” lui Mihai, n-a fost discutat, ci impus şi acceptat, documentul de mai târziu este de fapt confirmarea capitulării. Dacă ruşii ar fi fost opriţi pe linia fortificată Focşani-Galaţi-Dunăre până la Mare, cu siguranţă că şi ei ar fi acceptat condiţii mai blânde pentru noi. Dar prin actul necugetat al regelui Mihai (mai ales că a fost executantul planului de la Moscova adus de agentul Bodnăraş), prin trădarea sa mârşavă, a spulberat orice nădejde ca România să se poată salva.

Aşadar TRĂDAREA lui Mihai, este TRĂDAREA NAŢIUNII ROMÂNE. Avea un demn model în tatăl său, care fusese bine instruit la rându-i de Internaţională. De trei secole ruşii se străduiau să ocupe România.N-a fost să fie, deoarece fii şi conducătorii bravi , voievozii şi boierii au apărat-o pâna la jertfă. A  fost  să fie acum  când  prin trădare un rege străin, de tradiţie, de cultură şi de religie, de

morală, de limbă, de ţară, nu străin însă de avariţie, de laşitate, de trădare, de capitulare.

Mareşalul şi-a asumat soarta până la împuşcare. N-a cerut graţierea. Regele avea dreptul de a graţia (dat de Dumnezeu ) . Dar prin actul trădării s-a rupt de Dumnezeu . Nu mai avea autoritatea de a graţia… A trimis o scrisoare să se motiveze… Antonescu a refuzat să  pună mâna pe ea. Mirosea a sânge… Pentru actul său mârşav şi odios, <<Tătucu>> Stalin, îl decorează pe regele fidel la 20 Iulie 1945, cu Ordinul Victoria, ca răsplată pentru trădarea „a la Iuda” pe care a comis-o. Prin capitularea ordonată armatei române,regele  Mihai a deschis pofta expansiunii bolşevice pentru Europa de Răsărit.

Ca să răspundă la gestul lui „Tătucu” băieţelul blajin-regal a decorat şi el prietenii din guvernul Groza. Trei comunişti care trăiseră în Rusia şi aveau naţionalitatea rusă, au fost numiţi miniştri în guvernul Groza cu asentimentul regelui. Era vorba de Bodnăraş, Vasile Luca şi Ana Pauker.

<<Acest armistiţiu – afirmă R.H. Markham – a predat  România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii  Sovietice şi  a arătat că  Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat în faţa Rusiei. Rezultatul loviturii de stat încercată şi realizată de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice. Rusia avea aşadar oficial puterea de a controla jurnalele, radioul şi adunările, să suspende activitatea oricărei organizaţii, să aresteze pe orice român, declarându-l criminal de război, sau inamic al aliaţilor (al Rusiei). Ea putea să ceară sumele pe care le dorea, ca să-şi acopere cheltuielile de război, să ia orice instalaţie şi orice uzină ca pradă de război. Ambasadorul Statelor Unite la Moscova nu numai că a consimţit totul, dar a împins cu putere România să accepte, după cum Hitler în 1940 împinsese România să dea Basarabia Uniunii Sovietice>>.

La fel, Henri Prost scrie: <<Organizaţiile care făceau o propagandă ostilă aliaţilor, în special ruşilor, vor fi dizolvate, legile rasiale anulate. O cenzură va fi stabilită pentru toate pubicaţiile, emisiunile radiofonice, filmele, corespondenţa etc. O comisie de control aliată este prevăzută – compusă din delegaţi ai Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite – dar va funcţiona <<sub autoritatea şi conform ordinelor înaltului comandament sovietic>>. Guvernele de la Londra şi Wasington s-au dat mâna comandamentului sovietic de aici înainte, în tot ceea ce priveşte execuţia clauzelor armistiţiului; delegaţii lor la comisia de control vor fi simpli observatori. Or, clauzele armistiţiului nu numai că autorizează, dar chiar invită pe ruşi să se amestece în afacerile interne române; lor le aparţine dreptul de a determina  ce organizaţii se dedau la o propagandă care le este ostilă, aşadar de a nu lăsa să funcţioneze decât pe acelea pe care ei le admit, de fapt de a dispune de guvernul României. Un act internaţional, aprobat de Statele Unite şi Marea Britanie, a predat România bunului plac al Uniunii Sovietice. Se va afla că aşa a fost decis la conferinţa de la Teheran din decembrie 1943>>.

Mai sunt şi alte dovezi că după 23 august statul român nu mai era un stat suveran. Astfel, în ianuarie 1945 – în timpul guvernului general Rădescu – N.K.V.D. (poliţia rusească), întovărăşită de comisari români, al căror rol era să mascheze operaţiile poliţieneşti ruse în România, a făcut o colosală razie pe întreg teritoriul ţării şi a ridicat circa 100.000 de germani, cetăţeni români, care au fost transportaţi în Rusia. Guvernul român era răspunzător de libertatea şi siguranţa cetăţenilor români. Dacă poliţia rusă – deci poliţia unui stat străin – a putut să desfăşoare o astfel de activitate pe teritoriul României, înseamnă că guvernul român nu şi-a impus autoritatea faţă de această poliţie, şi nu numai că

n-a putut-o împiedica să răpească libertatea unor cetăţeni români aleşi după voia ei, dar a fost obligat să-i pună la dispoziţie şi elemente din poliţia română, care să facă act de prezenţă în  această razie. Evident că într-un stat suveran, o astfel de operaţie este de neimaginat.

Aşadar, la 23 august 1944, România şi-a pierdut suveranitatea. Cui a folosit deci această ieşire a României din alianţa cu Germania, executată în condiţiile dezastruoase pe care le-a văzut? Ce imperioasă şi urgentă necesitate politică a obligat pe Regele Mihai şi pe oamenii politici ai Blocului Naţional-Democrat să-l înlăture pe mareşalul Antonescu de la conducerea statului, în timpul unei bătălii, care impunea ca toate forţele naţiunii să fie unite pentru oprirea inamicului? Căci un lucru este evident. Nu se poate încheia un armistiţiu în cursul  unei bătălii pe care inamicul a câştigat-o şi înaintează în interiorul ţării. Chiar dacă s-au dus tratative în acest scop înainte de această bătălie – aşa cum a fost cazul româno-rus – ele nu pot fi continuate în timpul bătăliei care se desfăşoară în favoarea inamicului. Căci se poate face două ipoteze. Ori această bătălie este decisivă, şi atunci inamicul nu se grăbeşte să încheie un armistiţiu ci merge până la capitularea învinsului, ori înaintarea inamicului poate fi oprită undeva pe o linie mai înapoi, şi – în acest caz – trebuie să fie  oprit mai întâi inamicul pe această  linie şi numai după aceea să se reia discuţiile asupra armistiţiului.

Adică trebuie să se arate inamicului că nu suntem la ultima limită a rezistenţei şi că mai poate suferi pierderi grele într-o durată de timp nelimitată. Acesta era cazul  României. Deşi bătălia din Moldova şi Basarabia se desfăşura în favoare adversarului, înaintarea acestuia putea fi oprită pe linia Carpaţii Moldovei – linia fortificată Focşani-Galaţi-Dunăre – până la mare. Mareşalul Antonescu, în discuţiile cu comandandul grupului de armate Ucraina de sud din zilele 21 şi 22 august, decisese să apere această poziţie. Ruşii, care erau grăbiţi să încheie un armistiţiu cu România, când s-ar fi văzut  opriţi pe această linie, ar fi acordat condiţii de armistiţiu mai favorabile. Lovitura de stat de la 23 august a împiedicat punerea în aplicare a acestei hotărâri şi deci a sabotat posibilitatea obţinerii unui adevărat armistiţiu. Prin acest act, Regele Mihai a distrus orice posibilitate de a salva  independenţa României.

Dar să zicem că România s-a sacrificat ca să ajute Occidentul. Atât Anglia cât şi Statele Unite voiau să termine războiul cât mai repede şi deci se poate afirma că prin ieşirea României din alianţa cu Germania s-a scurtat războiul cu câteva luni şi multe vieţi au fost salvate. Din punct de vedere politic însă, acest act a avut consecinţe grave pentru puterile occidentale. Se ştie cu câtă insistenţă a stăruit Churchill ca debarcarea anglo-americană să se facă undeva în peninsula balcanică, ca să ajungă înaintea ruşilor în Ungaria şi România.

Dacă debarcarea s-a făcut totuşi în Franţa şi evenimentele de război au avut cu totul altă desfăşurare, nu mai puţin interesul occidentalilor era ca armele ruse să fie ţinute mai mult timp pe teatrul de operaţii românesc, pentru  ca ei să ajungă prin Franţa şi Germania la Viena, Praga, Budapesta şi Belgrad, înainte ca Austria, Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia să fi fost ocupate de ruşi. După cum am văzut că s-au desfăşurat operaţiile occidentalilor în Germania în primăvara anului 1945, se poate afirma că dacă România ar mai fi rezistat câteva luni – trupele occidentale ar fi ajuns înaintea ruşilor în ţările din Europa centrală şi în parte şi în sud-estul european.

Deci capitularea României la 23 august 1944 a permis armatelor ruse să ocupe Ungaria, Cehoslovacia şi Austria şi  poate Iugoslavia, creând în centrul şi sud-estul Europei o situaţie politico-militară defavorabilă puterilor occidentale. Aşadar răsturnarea mareşalului Antonescu şi capitularea României a adus avantaje de o importanţă extraordinară atât politice cât şi militare numai ruşilor>>

( G-ral Platon Chirnoagă -Op.cit.)

          La şaizeci de ani de la negocierea predării României în mâinile sovieticilor ADEVARUL încă aşteaptă să fie cunoscut şi mai ales, recunoscut cu demnitate de cei pe care Dumnezeu în imensa Sa bunătate le-a oferit şansa pocăinţei .

          Din păcate  însă, se pare că tocmai Demnitatea lipseşte …

  Gheorghe Constantin Nistoroiu

Anunțuri

Un gând despre „PRIVIRE SUB COROANĂ- 23 AUGUST 1944 DE TREI ORI TRĂDARE

Si parerea ta conteaza...curaj !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s